Alegerea lui Klaus Iohannis ca impiegat de mișcare într-o gară unde șinele au fost ciordite și vîndute la fier vechi echivala cu apariția unui nufăr în mlaștinile subconștientului colectiv, căci, cu mic, cu mare, ne-am iluzionat atunci că fostul Burgermeister al Sibiului își va sufleca mînecile și va cupla bou-vagonul cu pleșcari valahi la locomotiva germană.
Se vede însă treaba că nu degeaba „la dracu-n praznic” se spune în nemțește „zum Teufel in der Walachei”, Berlinul îndepărtîndu-se și mai tare de București încă de la prima întîlnire a sasului cu doamna Merkel, care, cîntărindu-i glagoria, viclenia și osînza, le-a șoptit colaboratorilor săi că un pămpălău, oricît ar fi de neamț, tot pămpălău rămîne. Drept care i-a pecetluit destinul cu ștampila „refuzat la export”, după ce mai fusese o dată refuzat pe vremea comunismului.
Așa a ajuns Klaus Iohannis să fie luat drept neamț în România, nu însă și în patria strămoșilor săi bavarezi, mari consumatori de Saumagen umplut cu ghindă, dacă e să-l credem pe Tacitus.
Zilele trecute, Angela Merkel, luîndu-și în serios rolul de mămică a Europei, a stat la taină cu toți fiii adoptivi, învățîndu-i cum să se ferească de virusul Brexitului.
Unul singur a lipsit, preocupat să-și expună, cu generozitate, bucile prezidențiale pe un aeroport spaniol.
Părăsind pe șestache biata noastră insulă de latinitate scăldată de o mare slavă plină de bulbuci, Klaus Iohannis ne-a dat tuturor cîte o Palma de Mallorca peste ochi.