Cinci miliarde, o nimica toată. O să-i plătim și pe ăștia, ori din taxe și impozite, ori din împrumuturi, că doar privilegiile castei magistraților sunt sfinte. Au fost trecute în tăblițele cu care Moise a coborât de pe muntele Sinai. Nu știm noi, muritorii de rând, însă toate aceste privilegii, de la pensionare timpurie și până la pensia specială, fac parte din cea de-a 11-a poruncă. Iar acum, odată cu victoria doamnei Lia știm.
Magistrații și-au dat salarii din urmă. Magistrații s-au judecat cu magistrații. Magistrații au câștigat în fața magistraților. Noi plătim de acum înainte. Pare o poveste biblică, un fel de extras din Cartea Cărților, în interpretarea lui Kafka. România e o țară sublimă, o grădină a maicii hoțului cu acte și trebuie să ne bucurăm de asta, indiferent de costuri.
Dar dacă, totuși, suntem în fața unei probleme de optică? Dacă suntem cu toții niște proști lipsiți nu doar de logică, dar și de empatie? Poată că e cazul să luăm în considerare și punctul de vedere al orbului, să gândim altfel întreaga paradigmă.
Privilegiile magistraților nu sunt privilegii. Ele sunt un act de justiție socială. Oamenii ăștia sunt niște asistați, niște oprimați ai sistemului, iar toate beneficiile sunt niște reparații, de fapt. V-ați gândit vreodată la frustrarea pe care o trăiește un magistrat care citește rechizitorii, vede și înțelege cum se fură în România, are – cum se zice – întreg know how -ul și ar putea oricând să facă și el, dar îi interzice statutul să facă afaceri cu statul? Nu e asta o nedreptate, oare, să avem cei mai bine pregătiți oameni în materie de corupție și să nu-i lăsăm să o practice? Cât potențial pierdut și irosit din cauza unor limitări ale profesiei…
Să dea Lia un telefon!