Săptămîna trecută, un judecător al Curții Constituționale, Lăzăroiu, a fost amenințat. Sună îngrozitor, dar e exact așa cum sună. Consilierul prezidențial Tănăsescu și-a luat concediu și l-a atras în biroul ei de la universitate, cu o misiune pe cît de „ingrată”, pe atît de suspectă: să-i dea două cărți. Lăzăroiu, omul lui Băsescu, uns cu toate cremele politice, a mirosit capcana și a povestit tuturor, ca să fie sigur că nu e împachetat în vreun dosar la DNA. Fapta comisă de președinte prin consilierul Tănăsescu și prin judecătorul Dănileț, complice și el la montajul de intimidare, începe cu cuvîntul „tentativă”, fiindcă bătrînul viezure constituțional Lăzăroiu n-a mușcat din momeală. Tentativa e, însă, capătul unui șir de reușite în materie de umblat la judecătorii CCR, șir în care strălucesc, ca perlele, intervențiile din regimul Băsescu.
În 2007, cînd Băsescu experimenta regatul mijlociu, iar scalpurile vrăjmașilor săi, atîrnate la cingătoare, abia îi acopereau prohabul, Voiculescu și Parlamentul au pus de-o suspendare. Atunci a apărut primul film de acțiune cu judecători șantajați, difuzat de Geoană la televizor. Aspazia Cojocaru, Ion Predescu și Nicolae Cochinescu aveau rol de informatori la Securitate și apăreau pe un bilețel scris de mînuța generalului Coldea. CCR și-a arătat atunci loialitatea față de regim, Băsescu a rămas președinte, iar metoda intimidării judecătorilor a bifat etapa de șantaj.
Mai tîrziu, la a doua suspendare, cînd cu referendumul din 2012, judecătorul Lăzăroiu (numit la CCR de Băsescu în urma unui dosar clasat de Lăzăroiu la Primăria Capitalei) a acționat în favoarea patronului său politic din recunoștință și nu din motive care țin de intimidare, așa cum au acționat, să zicem, judecătoarea Aspazia Cojocaru și, poate, juristul de întreprindere Augustin Zegrean.
În 2014, cînd CCR a îndrăznit (după ce presa explicase ani la rînd ilegalitatea interceptărilor) să blocheze cîteva din legile Big Brother, SRI l-a smuls pe Toni Greblă cu tot cu robă din mijlocul colegilor săi și l-a dat pe mîna procurorilor DNA. Operațiunea a fost așa de violentă încît pînă și slugarnicul Zegrean s-a speriat de propria înfricoșare și a cutezat să protesteze. Toni Greblă a cîștigat procesul la fond, după ce a fost acuzat că a furat rochii de damă și că îngrijește struți, dar și-a pierdut și cariera, și reputația, și pensia, și o parte din sănătate.
Judecătorii CCR au căpătat în ultimul deceniu o greutate politică foarte apreciată de președinți. Daniel Morar, atît de apreciat de Băsescu pe poziția de șef DNA pentru indiscutabilele calități de orb în dosarul „Flota”, a fost plantat la CCR. Iulia Motoc, fanatica susținătoare a invalidării referendumului din 2012, a fost introdusă la CCR de PDL și apoi recompensată pentru meritele sale cu o numire la CEDO. La fel, Livia Stanciu, președinta ÎCCJ, cea care l-a scăpat pe Iohannis de incompatibilități, de fals și uz de fals, și care i-a potcovit adversarii politici, a primit un fotoliu în CCR. Poate că și pentru Kövesi se pregătește o parașută de aur cu aterizare în același loc. Presiunea asupra judecătorilor CCR e o tradiție consolidată, un fel de boală profesională a președinților români, dobîndită de la generalii SRI.
Cazul Lăzăroiu nu se reduce, însă, la o simplă intimidare. El prezintă o particularitate în plus, fiindcă acum președintele și CCR nu mai împărtășesc valorile falsei justiții stînd în aceeași tabără. Acum, președintele refuză să respecte o decizie a Curții Constituționale și se află în război cu documentul de bază al statalității, Constituția. Nici lui Băsescu nu-i păsa de Constituție, dar a știut să jure pe ea strîmb și convingător cînd a lovit copilul și cînd l-au obligat ceremoniile de învestire. Iohannis, în schimb, sfidează Constituția fără nuanțe. Pentru el, revocarea șefei DNA e inacceptabilă. Fără Kövesi și fără posibilitatea de a pronunța cînd și cînd cuvîntul „penali”, opera lui politică trebuie căutată cu detectivi, dacă nu cumva dată în urmărire generală.
La trei ani și jumătate de la dispariția lui Băsescu din fruntea sistemului, țara noastră încă se ferește atunci cînd cineva îi vorbește despre abuz, ca și cum i-ar fi frică să nu fie lovită iar. „România lucrului bine făcut” nu e altceva decît o fostă victimă a unui proxenet tătar, trecută acum, cu tot cu cîștiguri, în custodia unui agent imobiliar sas.