Fîntînă cu găleata furată de-un calic
la care se închinară-nsetații șapte veacuri,
pe miriștea cu părul uscat de borangic,
în țara unde parcă nu s-a-ntîmplat nimic,
Istoria bolește și nimeni nu-i dă hapuri.
În satele golite de oameni și de cai,
forma beteagă-așteaptă s-o viziteze fondul,
cum bine zise neamțul „La dracu-n Valahai!“,
unde nebunul zace chiar răstignit pe nai,
doar fetele-n parcare, boite, își fac rondul.
Laptele snob ce umblă-n costum de tetra pak,
la vache qui rit ca proasta de estul Europii
mă-ndeamnă să mă cațăr hoțește în copac
să-mi regăsesc maimuța din care eu mă trag
și să dansez pe-o creangă cu dulcea fată-a popii.
Trist, și cât se poate de adevărat…