Miorițxit

Brexit-ul a arătat că democrația e un medicament social cu efecte secundare, pe care oamenii s-au obișnuit să le ignore. Chiar dacă tratează bolile totalitare, cînd e administrată prost, democrația dă dureri de cap și deranjamente la stomac. Englezii au folosit-o miercuri fără prescripţia medicului, au luat-o mai mult pentru frumusețe și slăbit, iar acum suferă în poziția așezat, cu coatele pe genunchi și cu bărbia în pumni, în timp ce restul familiei europene zgîlțîie pe dinafară ușa toaletei.

Democrația lucrează prin partide, dar, cînd și cînd, lucrează prin cetățeni. Atunci sînt momentele ei periculoase, fiindcă inteligența maselor e o mărime fizică ce n-a fost măsurată definitiv. Popoarele au uneori stări de grație și sclipiri, se revoltă sau se pronunță, dar concluziile bune depind de interpretarea pe care o dau istoricii. Poporul britanic a ales să strălucească într-un moment în care i-ar fi stat mai bine cu umbrelă. A făcut o alegere demnă de trecutul său insular, brav și prosper, dar și-a creat probleme cu prezentul. Consecințele economice sînt încă în faza de panică generală.

Mai mult, harta Marii Britanii, pentru care au luptat regi și armate, se află în reevaluare. Scoția invocă aceeași teoremă a majorității și cere desprinderea de Regatul Unit. Irlanda de Nord și Țara Galilor, celelalte țări ale Regatului, pot invoca votul pro-UE și lua în calcul referendumuri pentru independență. Iar dacă independența devine modă, există o mulțime de perle ale Coroanei – de la Insulele Bermude la Insulele Virgine, de la Australia la Canada și de la Noua Zeelandă la Papua Noua Guinee – care s-ar putea scutura de monarhie prin votul popoarelor.

Dar Commonwealth-ul britanic e strîns în șuruburile unei istorii profitabile, care a transformat coloniile în națiuni mulțumite. Mai rău e exemplul pe care Brexit-ul îl dă secesionismului naționalist și economic european. Sînt cîteva țări, regiuni, teritorii, enclave și hinterlanduri care-și așteaptă clipa. Sînt lideri exaltați și extremiști gata să pună mîna pe democrație și să lovească cu ea în ce se nimerește: în pace, în civilizație, în prosperitate, în rațiune, în progres.

Ungaria vede în Brexit o ocazie de a-i oferta pe clienții din City, Polonia – un prilej de a-și confirma revizuirile de forță ale instituțiilor. Bulgaria a simțit că, dacă englezii nu mai sînt pe-aproape, se poate și fără flotă NATO la Marea Neagră, iar Germania și-a jupuit palmele tot bătîndu-le cu rușii. Valonii, flamanzii, bascii, catalanii și alte triburi europene bogate coc de ceva vreme referendumuri de independență, chiar Franța, în splendoarea ei depășită, are profilul unui pacient preocupat de Frexit.

Votul britanicilor e rezultatul unei generații de politicieni mai ușori decît apa, care plutește de douăzeci de ani pe rentele și pe birocrația proiectului european. De cînd România a devenit stat membru, UE a stagnat și filozofic, și politic, și publicitar. Singurele capitole unde a înregistrat creșteri sînt costurile și personalul. Uniunea e azi un grup instituțional organizat în vederea săvîrșirii unor fapte de profit selectiv. Biletul de intrare, adică ocazia de a-i privi pe alde Merkel și Juncker făcînd afaceri cu Rusia, s-a achitat în suveranitate, în privatizări, în licitații și în comenzi de stat.

Sigur că prețul a meritat să fie plătit, fiindcă proiectul european are frumusețea unui început de mileniu. Dar de banii ăștia ar trebui, parcă, să primim ceva mai mult decît un Brexit.