Traian Băsescu avea prostul obicei de a suna în timpul talk-show-urilor live și de a intra în discuție cu moderatorii și invitații. Îi mai jignea, se mai rățoia la ei, se mai plângea că a fost umilit. Aparent, în funcție de cantitatea de gheață intrată în plutire.
În ultimii ani ai mandatelor sale, Traian Băsescu a reușit să scoată în stradă oamenii doar în două moduri: aduși cu autocarele competentului organizator Blaga sau enervându-i.
Klaus Iohannis n-a scos oameni în stradă. Nici măcar în campania electorală. Îi scotea partidul, și nu în stradă, ci în mari spații deschise. La mitinguri. E normal, așa se întâplă peste tot în timpul campaniei. E drept, ies oameni în stradă și la Sibiu, anual, în timpul Festivalului de Teatru. Dar pe ăia-i scoate priceperea lui Constantin Chiriac, tatăl de drept al Capitalei Culturale Europene (procreată cu ajutorul părții feminine a poveștii, numită finanțare guvernamentală).
Nefiind un mare orator, nefiind un tip foarte sociabil, care să entuziasmeze masele cu simpla sa apariție, Klaus Iohannis nu scoate oameni în stradă. Acum nici măcar nu mai e în fișa postului pe care-l deține, unul care implică mediere între actorii politici sau sociali.
Dar adversarii săi politici insistă de câteva zile că Iohannis scoate oamenii în stradă ca să protesteze împotriva PSD. Sigur, e o prostie. Oamenii ăia au ieșit miercuri și au ieșit și duminică doar pentru a respinge, prin vocile lor, niște tentative legislative care nu le sunt pe plac. Este o formă de dezbatere publică. Atunci când nu ești reprezentat de nimeni în parlament și în organizațiile societății civile, sau, mai degrabă atunci când simți că nu ești reprezentat, că cei pe care, eventual, i-ai votat, sunt prea moi, participi direct la dezbaterea publică alăturându-te unui protest, unei mișcări de stradă. E o chestie perfect democratică, așa cum democratic este votul, așa cum democratic ar fi ca propunerile pentru grațiere colectivă să se discute în parlament, nu în guvern. (Căci da, conform Constituției României, articolul 73, alineatul 3, litera i, amnistia sau grațierea colectivă se legiferează prin lege organică).
Când s-a dus la guvern ca să asiste la o ședință unde, conform Constituției și a ordinii de zi nu putea participa decât la cererea premierului, Președintele Iohannis ar fi trebuit să se preocupe mai puțin de soarta elefanților, ci ar fi trebuit să le spună clar ministrului Justiției și lui Grindeanu: “Știu că domnul Tăpălagă, de la care a pornit toată această manipulare, greșește. Căci știu că dumneavoastră nu ați încălca Constituția adoptând o măsură, grațierea colectivă, care nu poate fi legiferată decât prin lege organică”. N-a spus-o, probabil, public, de emoție. Nimerise acolo “pe surse” și pe ordinea de zi nu se aflau HG-uri sau OUG-uri din cele trei domenii de interes național (politica externă, apărarea națională, asigurarea ordinii publice), care i-ar fi permis să ia în mâini frâiele ședinței fără să ceară voie. Sau, dacă se aflaseră, dispăruseră cu mult înainte ca domnia sa să descalece la Palatul Victoria. Până nu va apărea dovada, sub forma ordinii de zi care conținea blamatele ordonanțe, nu vom ști.
Așadar, cum spuneam, Președintele nu scoate oameni în stradă. Deși ar fi putut s-o facă. E oarecum lipsit de puteri, grație Constituției echivoce pe care o avem și care se lasă interpretată după placul fiecăruia, în funcție de nevoi. Un președinte care ar fi avut mesaje puternice, moderne, pe sufletul celor care vor să miște țara asta înainte și spre Vest, ar fi putut cere sprijin pentru cauze mărețe. Ar fi putut să explice oamenilor că fără sprijinul lor, dat din stradă, niciun guvern nu va respecta articolul 8 al Legii Educației Naționale, care spune extrem de clar “Pentru finanţarea educaţiei naţionale se alocă anual din bugetul de stat şi din bugetele autorităţilor publice locale minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv”. Ar fi putut să le spună oamenilor că fără presiunea străzii, constantă, Constituția României nu va fi niciodată schimbată, mai ales în bine. Ar fi putut face multe, s-ar fi putut pune în fruntea oricărui marș care ar fi cerut mai bine pe termen lung. Dar n-a făcut-o.
Duminică seară nu Iohannis a scos oamenii în stradă. Au ieșit singuri. Într-o formă de dezbatere publică ușor radicală. Căci oamenii au cerut ca grațierea sau modificarea Codului Penal să nu aibă loc deloc. Nu să se găsească formule corecte, care să nu atenteze la sistemul judiciar. Ci pur și simplu să nu aibă loc. 10-20-30.000 de oameni au dreptul să ceară asta, fiind punctul lor de vedere. Dacă politicienii au învățat ceva în ultimii ani, ar trebui să țină cont chiar și de opiniile radicale. Discutată în parlament, grațierea colectivă ar avea șansa unei dezbateri reale. Reprezentanții din parlament ai alegătorilor și ai celor care nu au ales nimic ar discuta, ar avea amendamente și, finalmente, ar vota. Fiecare deputat ar vota în numele fiecăruia dintre cei 73.000 de cetățeni români pe care îi reprezintă, iar fiecare senator ar reprezenta 168.000 de cetățeni. Așa ne spun legile acestei țări că stăm cu reprezentativitatea. 30.000 de oameni în stradă înseamnă cu 6.500 mai puțini decât reprezintă jumătate din votul unui deputat. Așa cum un singur deputat nu poate vota singur o lege organică, ce are nevoie de 50%+1 din numărul total al parlamentarilor, nici mai-puțin-de-jumătate-din-votul-unui-deputat nu poate hotărî soarta unei legi. Dacă vorbim de legi și de respectarea lor.
Respectare care, de exemplu, nu-i este prea la îndemână Președintelui. Cel puțin de prin 2012, când susținea că nu-i nicio problemă să fie și premier și primar, deși legea interzicea asta încă de prin 2000. Nu i-a fost la îndemână nici duminică seară, când s-a dus în mijlocul străzii, pe o arteră publică blocată în mod ilegal de un protest nu neautorizat, ci ai cărui organizatori nici măcar nu s-au ostenit să notifice primăria de existența mitingului urmat de marș. Dar ne-am obișnuit cu astfel de proteste, fac parte din tradiția democratică a Bucureștiului și, mai nou, a întregii țări. Totuși, nu președintele ar trebui să fie acela care încurajează nerespectarea formală a legii. Legea ar fi impus o amendă. Care deocamdată, n-a venit. Oricum, amenda n-ar fi fost o problemă. Cică are Alina Mungiu Pippidi un serviciu care plătește astfel de amenzi. Putea intra și Klaus Iohannis pe listă.
Dar nu din acest motiv e blamabilă ieșirea președintelui la o baie de mulțime dintr-o conductă înțepată pe șest.
Cel mai trist este că Președintele, prin prezența lui inoportună și la limita legilor, a discreditat sinceritatea și buna-credință ale unor oameni care-și exercitau un drept democratic. Klaus Iohannis a vrut să arate cine e jupânul, a vrut să le arate adversarilor că el a mișcat masele, că el are o putere – aceea de a magnetiza mulțimile, pe care hamsterul de pe buza de sus a lui Dragnea nu o are. Klaus Ioahnnis și-a marcat teritoriul, urinând în public pe onestitatea unui demers ce se voia civic. Prin gestul lui, Președintele a subliniat că, orice ar fi vrut 99% dintre cei prezenți în Piață (acoperitul Turcescu și alți câțiva ca el intră în 1%), dumincă era, de fapt, vorba despre altceva decât au crezut ei. Era vorba despre arătarea mușchilor. Niște băieți cu minte puțină și orgolii nemăsurate au început să-și măsoare bărbățiile îndoielnice în văzul națiunii. Trist e că națiunea n-a văzut nimic. Exact, atât de mici sunt. Și ale unora, și ale altora.