Joe Biden i-a spus președintelui nostru să aibă în vedere unitatea europenilor pe tema migranților. I-au spus același lucru și Parlamentul Europei, și Comisia Europeană, și Consiliul European. I-ar fi repetat-o și colega lui de limbă germană, Angela Merkel, dacă i-ar fi dat un telefon, și i-ar fi amintit-o însuși Jean Claude Junkers, prietenul său luxemburghez și consătean cu primele triburi de sași care au colonizat Transilvania acum 800 de ani. Pînă și Dan Mihalache trebuie să-i fi spus că nu-i bine să te piși contra vîntului euroatlantic.
Klaus Iohannis a ținut-o, însă, pe-a lui. A repetat strofa cotelor voluntare pînă la final. Nu pare să fi dat cele două telefoane de limbă germană și nu pare să fi ținut seamă nici de opiniile presei, nici de sfaturile consilierilor săi. Așa e el, un om mai dintr-o bucată. Dacă vrei ca lucrul să fie bine făcut, trebuie să te ții de el.
Și uite-ne azi, umăr la umăr cu Ungaria, care, după ce a ridicat garduri pe frontiere contra refugiaților, urmează să-și pună și un acoperiș deasupra țării. Cehiei nu-i pasă, fiindcă a fost construită și asfaltată de împărații austro-germani, slovacii au obișnuit de mult lumea cu figurile xenofobe, dar noi, neamul în care dospește ospitalitatea, omenia și blîndețea, am rămas proștii stingheri din poza cu derbedeii Europei.
Cînd Consiliul European a ridicat tonul și a stabilit că importul refugiaților se face după tabel, președintele României a dat-o la întors atît de jenant, încît bățoșenia lui inițială a părut reprezentația unui nebun.
Nu e prima dată cînd Iohannis se încăpățînează să-și submineze aura de simpatie. Vă amintiți, desigur, cum i-a cerut lui Ponta, după alegerile din noiembrie, să plece din fruntea Guvernului. Era un moment de elan, care îngăduia o astfel de cerere. Era o cerere care, judecînd după ura celor care nu l-au votat pe Ponta, se justifica prin euforie.
Sigur că, tehnic, plecarea lui Ponta era imposibil de meșterit prin mijloace politice, dar să-i ceri atunci demisia se făcea.
După asta, Iohannis i-a mai cerut demisia de șase ori. O data cînd a fost chemat la DNA, o dată cînd a fost trimis în judecată, și încă de patru ori, cu ocazia unor contre. Sigur că Ponta nu s-a clintit, fiindcă avea sub cur o majoritate adevărată. Sigur că logica politică și raționamentele de păstrare a puterii spuneau că Ponta nu poate pleca. Dar toate astea nu l-au împiedicat pe președinte să persiste în cerere, arătînd tuturor că nu pricepe zădărnicia și ridicolul unui gest care-l coboară de pe soclul de om deștept și serios. E ca și cum i-ar fi tot cerut lui Oprescu să nu mai fure, sau lui Blaga să nu mai bea.
Efortul de a face lucruri inutile, de a insista în greșeala neforțată, începe să devină cam prea repede regulă. Iohannis a parcurs pînă acum 18% din durata mandatului său și impresia dominantă e un amestec de nehotărîre și încăpățînare păguboasă.
În acest moment se poate vorbi pe șleau despre o criză politică. Guvernul e, teoretic, funcțional, legal și legitim, dar știm cu toții că premierul trimis în judecată sună ca dracu’. Liberalii și-au arătat, cu moțiunea de marți, lipsa definitivă de vlagă politică. Nu-l poți răsturna pe Ponta cu 3000 de oameni adunați în ploaie și cu o sută de voturi lipsă. Mai mult, nu poți invoca moralitatea atunci cînd vrei să dobori un plagiator ca Ponta cerșind ajutorul unuia ca Oprea, descoperit recent ca produs și patron al fabricii de doctori falși.
Așa că rezolvarea situației stă la Iohannis. Care, la rîndul lui, stă. În loc să se miște și s-o deblocheze negociind cu partidele un premier PSD și să-l lase pe Ponta să-și vadă de proces, el ezită între apatie și greșeli neforțate. Procentele, propriul partid, democrația însăși, ba chiar imaginea României în persoană – toate aceste lucruri i-o spun.
E limpede că Oprea, dacă va trăda, nu va trăda înainte de aprilie-mai. Ori, pînă atunci e un timp pierdut pentru toată lumea. Dinspre Cotroceni vine un aer static. De acum, românii se pun pe așteptat Crăciunul.
Eu îi sînt recunoscător președintelui Iohannis pentru fiecare zi în care Băsescu nu mai apare la ora șase la televizor. Liniștea pe care mi-a adus-o contrabalansează neînceperea urmăririi penale în cazul Flota.
Dar un pic de iuțeală și de deschidere parcă n-ar strica, zău, nimănui.