România poartă la gît o cravată șifonată. Umblă în costume care stau pe ea ca pe gard, cu mînecile cînd prea scurte, cînd prea lungi, cu pantalonii prăbușiți peste pantofii cu două numere mai mari. Așa se arată în public, în țară și în lume, de cînd o reprezintă Nicușor.
Devine tot mai clar că, dacă Nicușor nu se îmbracă singur, după cum îl taie capul, persoana care-l îmbracă pe președintele țării se distrează pe socoteala noastră.
Nu e ușor să ascunzi sub haine un corp ca al lui Nicușor, clădit pe șolduri mai late ca umerii. Nu e de colea să acoperi cu stofe mișcările bruște și dezarticulate, mersul cu spatele în fața gărzii de onoare, piruetele care iau întreg protocolul prin surprindere sau întinsul mîinii aiurea, de mai multe ori, în tentativa de a da noroc cu șefi de stat și de guvern. Un costum corect, o cravată călcată înainte de a o pune la gît și o cămașă decentă, bine băgată în pantaloni, ar avea șanse mai mari să țină sub control imprevizibilul trup și să păstreze iluzia unui președinte sănătos la cap, care poate face o legătură, cît de mică, între gesturi și cuvinte.
Dar Nicușor nu trebuie doar reîmbrăcat, ci și învățat să se miște. Natura lui fizică cere ajutor și vedem că protocolul de stat nu i-l dă. Președintele României trebuie antrenat să rămînă pe covorul roșu, să n-o ia înaintea oaspeților, să-și țină mîinile din scurt atunci cînd ele o iau înaintea vorbelor și desenează prin aer scheme năucitoare. Trebuie instruit să nu mai stea crăcănat pe fotoliu și nici să scoată un picior în față, ca în stația de autobuz, sucindu-și capul într-o parte și-n alta, cînd un omolog străin ține un discurs.
Ar mai trebui tuns, iar aici frizerul de la Cotroceni are nevoie de instrucțiuni precise cu privire la amenajarea sprîncenelor, din care cresc, nestăpînit, tentacule albe și subțiri, ce distrag interlocutorul. Operațiunea ia maximum un minut în orice frizerie de cartier și poate salva acorduri internaționale și simpatii euroatlantice. Nu i-ar strica un pic de gimnastică în sala de forță a SPP. Poate că, dacă ar fi epuizat fizic înaintea întîlnirilor la nivel înalt, dacă ar avea febră musculară, gesticulația României ar fi mai cumpătată.
Ar rămîne descoperite mimica și partea de poticneală în cuvinte, unde Nicușor s-ar simți liber să tacă, să se încrunte și să rîdă după pofta inimii, dar aici nici croitoria, nici sportul și nici coaforul nu pot face nimic.
Eleganța și splendoarea președinției sînt completate, cu sîrguință, de partenera de mandat. Prima doamnă a României, Mirabela Grădinaru, a încăput și ea pe mîna cuiva care nu are ce face cu rochiile de nuntă de provincie, ieșite din modă. E împinsă să poarte la Paris, în prezența familiei Macron, materiale lungi și transparente, perfecte pentru plajă, sau să coboare, în plină zi, din aeronava militară Spartan, în rochie de seară. Cineva profită de trecutul ei studențesc, presărat cu modestie, și o înfășoară în niște țesături depășite, prea lungi și prea largi, menite, parcă, să dea prilej de bîrfă nevestelor de premieri și presei internaționale. Poate n-a îndrăznit niciun sepepist să-i spună că și părul trebuie cumva aranjat, fiindcă nici măcar Lucian Pahonțu n-a reușit să-i înfrîngă mania de a sta în continuare cu chirie, în sectorul 5, încetinind procedurile de conducere a statului.
Nicușor și Mirabela reprezintă România în fiecare apariție, prin fiecare detaliu. Prin haine, prin mers, prin gesturi, prin vorbe, prin atitudine, prin engleza precară. Ei sînt chipul, trupul și vocea României. Statul, țara, națiunea sînt nevoite să se exprime prin ei. Constituția nu deschide alte posibilități. Prezidențialitatea lor e necesară, obligatorie, vitală. Dar, în același timp, e jalnică.
Ce e de făcut? În niciun caz o comisie parlamentară care să investigheze. În niciun caz un raport al serviciilor secrete care să facă dovada unui atac hibrid al Rusiei. Nici arestarea frizerului sau concedierea creatorilor de modă n-ar fi de folos, fiindcă în fiecare aspect al disfuncției de reprezentare se vede încăpățînarea cuplului prezidențial de a-și păstra propriile păreri și obiceiuri.
Cea mai bună rețetă de îmbunătățire a situației prezidențiale e demisia. Un act reparator, benevol și patriotic, o schemă simplă de a elibera din suferință un om strivit de propria inadecvare, depășit de fiecare amănunt al vieții de șef de stat. Sigur că, în scrisoarea de abdicare, pot fi menționate și criza politică, haosul din economie, atacul dronelor, gafele în cascadă, minciunile, amînările, pactul cu PSD și chiar amestecul în viața internă a unui partid politic. Dar toată lumea o să știe că, de fapt, mersul ăla aiuritor, hainele greșite și dificultatea de a vorbi coerent, nepoticnit și fără ajutorul mîinilor sînt motivul.