Nimic cu nimic / Primul nimic

Ne aflăm, acum, la președintele cu numărul 5 din scurta istorie a republicii române.

Primul președinte a fost Nicolae Ceaușescu, din 1974 până în 1989. Practic, pe vremea lui s-a inventat această funcție, decorativă, într-un stat în care decizia era, oricum, la secretarul general al PCR.

Ales indirect, prin votul Marii Adunări Naționale, pentru un mandat de cinci ani, similar cu cel al MAN, Nicolae Ceaușescu a prins trei mandate aproape complete.

Cum trei mandate a avut și urmașul său, Ion Iliescu. Primul mandat al unui președinte post-decembrist a durat doi ani, fiind un mandat de tranziție, până la adoptarea unei noi Constituții. S-a considerat că acest prim mandat nu se pune la socoteală, așa că Ion Iliescu a mai prins încă două, limita maximă permisă de noua Constituție. Primul mandat complet, cel dintre 1992 și 1996, n-a strălucit prin nimic. A fost o epocă fadă, marcată de corupție și de consolidarea noii Puteri, care a încăput pe mâna eșalonului doi al Partidului și al Securității. Al doilea mandat al lui Ion Iliescu a fost, probabil, cel mai bun mandat prezidențial post-1989. Căutându-și, mai degrabă, locul în istorie, pe care îl ratase cu mineriada din 1990, cu cea din 1991 și cu multe alte compromisuri, Ion Iliescu și-a călcat pe inimă și a realizat reconcilierea cu Regele Mihai, pe care, în primele sale mandate, îl prigonise cu asupra de măsură. Poate o mai fi făcut și alte lucruri, dar pentru asta va fi ținut minte.

Intermezzo-ul celor două mandate complete iliesciene l-a constituit Emil Constantinescu. O mare speranță și, în egală măsură, o enormă dezamăgire. Poate eram altundeva azi, ca națiune, dacă Emil Constantinescu n-ar fi fost atât de slab, atât de catastrofal de orgolios, atât de prost pregătit pentru rolul pe care îl avea de interpretat.

Dar ceva a rămas și de la Constantinescu: atunci, în primii doi ani ai mandatului său, s-a vorbit prima dată despre „lupta anticorupție“, luptă care a fost lansată și apoi relansată, și tot așa. Un vodevil ieftin, soldat cu arestarea de fațadă a câtorva bancheri, cu tolerarea marelui scandal care a fost FNI și cu îmbogățirea, în continuare, a rămășițelor Securității și ale PCR.

Traian Băsescu a fost al doilea președinte, după Ceaușescu, care a avut mandate de câte cinci ani. Și ce mandate! Am pierdut zece ani cu grație, urându-ne între noi și construind temelia acestui stat abuziv pe alocuri, ineficient în marea lui parte. Dacă ar exista magie cu adevărat, acești zece ani ar trebui făcuți să dispară. Din păcate, nu se poate. Trebuie să târâm după noi, spre nicăieri, istoria tristă a începutului dezbinării în numele setei de putere.

Orice venea după Băsescu nu avea cum să fie mai rău. Pentru că are și răul demnitatea lui, nu poate coborî mai jos decât Traian Băsescu.

A venit Klaus Iohannis. Un soi de pilulă inutilă, funcționând în baza efectului placebo. Mai rău nu putea face, cum am zis, să facă bine cu adevărat nu mai spera nimeni.

Iar omul n-a dezamăgit. N-a făcut nimic. Patru ani și jumătate de nimic. Patru ani și jumătate de orgoliu exacerbat, de paltoane aruncate nervos pe capota mașinii, de scrâșnete, de neputință și frustrare.

O temă cu adevărat importantă a avut și președintele pe masă, „România educată“, și și-a bătut joc de ea. Dar a făcut-o cu maximă competență, căci doar e profesor și fost inspector școlar. Deci se pricepe.

Mai e puțin și iar va trebui să ne alegem un președinte. Klaus Iohannis pare a nu avea contracandidat, în acest moment. Ceea ce înseamnă că e foarte posibil să-l avem la Cotroceni încă cinci ani. Dacă în primii cinci nu a făcut nimic, ce Dumnezeu va face în următorii cinci? Poți oare face mai nimic decât nimicul? Ăsta da challenge.