După mamă, cel mai ciuruit personaj al priapicelor înjurături neaoșe e Dumnezeu.
Obișnuiți de mici cu ideea că orice nevolnic de pe stradă e predispus a ne fute dumnezeii mamelor noastre fără spaima că va fi lapidat de creștinii din jur, caricaturile cu Profetul ni s-au părut niște bomboane cu fistic, pe care însuși Nastratin Hogea le-ar fi putut ronțăi cu plăcere.
Știm și noi că ceea ce e admis pe strada noastră e de neconceput pe strada altora. Numai că jurnaliștii de la Charlie Hebdo nu s-au furișat, costumați în djellaba, printre credincioșii de la Meca, cu o găleată într-o mînă și cu bidineaua în cealaltă, să zugrăvească nu știu ce măscări pe piatra neagră Kaaba, ci, în sediul lor de pe strada Nicolas-Appert, s-au jucat cu penița pe coala albă, ironizîndu-i pe fanaticii predispuși să-și camufleze bombele infernale sub turbanul Profetului.
Deoarece pianistul care le însenina viața fioroșilor căutători de aur din Vestul Sălbatic era de neînlocuit, exista o cutumă a saloon-ului, respectată de toți: “Nu trageți în pianist!”.
În Vestul civilizat, unde caricaturistul a luat locul pianistului, regula n-a mai fost respectată.
Simțul umorului e un dar pe care natura ți-l bagă în traistă la naștere, ca mai tîrziu să-l dăruiești, la rîndul tău, celorlalți, spre a se împlini vechiul precept biblic: dar din dar se face Rai.
Iacătă însă că poarta Raiului e pătată de sînge.
Întrebîndu-ne cum de a fost posibil acel masacru și tot ce a urmat după el, nu putem scăpa de ghimpele îndoielii vizavi de poliția secretă franceză, capabilă mai degrabă să înregistreze convorbirile din redacția gazetei de satiră politică decît să planteze ploșnițe Philips în maghernițele maghrebienilor condamnați să practice în banlieues sportul profesionist al sărăciei și antrenați să participe la olimpiada Al-Qaedei.
Dacă acei bivoli negri costumați în armuri de oțel, demni de filmele lui Louis de Funès, care au dat năvală pe intrarea principală a magazinului evreiesc înlesnind moartea a patru ostateci și rănind grav alți patru ar fi fost înlocuiți de doi ageri spărgători de magazine, scoși special de la mititica, ce s-ar fi furișat ca pisicile prin horn sau prin gurile de canalizare ca să-l facă marț în doi timpi și trei mișcări pe teroristul cu pricina, dulcea Franță ar fi avut mai puțin amar pe limbă. E trist că tot soiul de bese-n cizme conduc cohorte de claponi mascați, spălați pe creier și dependenți de armele inteligente cu care sînt împănați.
Investiți, domnilor politicieni, în psihologi, în filosofi și în cei care își asumă libertatea ca pe o profesie, nu în roboții care întîi te împușcă și apoi te întreabă cum te cheamă.
Că, pînă la urmă, nu forța brută, ci tot frumusețea va salva lumea.