O beție cu Marx

Prin anii ’80, cînd berăriile rămăseseră sterpe, iar măcelăriile sărbătoreau cu mușcate la fereastră implementarea alimentației raționale, prim-secretarul Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, tov. Nicușor Ceaușescu, și-a expus la un chef concepția-i piezișă despre lume și viață: „Bă, cînd o să vin eu la putere, după ce moare tata, o să dau drumul la băut și la futut!”.

Acea frază istorică, demnă de Carta Drepturilor Omului, a marcat așa de tare mentalul colectiv al aplaudacilor români, încît în ochii poporului prințișorul născut din ciocnirea unei calfe de cizmar cu o vînzătoare de bomboane agricole s-a metamorfozat într-un soi de Lech Walesa al Epocii de Aur, capabil să răstoarne etica și eticheta socialistă cu papainoagele în sus. Și cum electricianul din Gdansk se vindea obligatoriu la pachet cu marele eseist Adam Michnik, care-i pieptăna discursurile și-i mlădia dialectica, din păpurișul Scînteii tineretului țîșni cu acea ocazie și adammichnik-ul nostru de eprubetă, Ion Cristoiu.

Vă vine au nu a crede, dar cumătrul Cristoiu a mirosit că-n jungla comunistă, unde Nicușor își marcase teritoriul cu dezinvoltura cu care făcea pipi prin frapiere, hienele cenzurii de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste nu îndrăzneau să pătrundă. Așa se face că, în vreme ce revistele Uniunii Scriitorilor erau cenzurate la blană, Cristoiu a pus-o de mămăligă în Suplimentul literar-artistic al Scînteii tineretului, publicînd textele mai puțin ortodoxe ale unor tineri autori fără a da socoteală nimănui. Nu mică-mi fu mirarea cînd într-una din zile mi-a propus o rubrică săptămînală, unde să-i mirui cu trafaletul ironiei pe scriitorii ciupiți de glorie. „Să știi că o tovarășă maior care răspunde de presă mi-a sugerat că ar fi mai bine să-ți descarci pixul la mine în revistă decît să te înrăiești că nu poți publica nicăieri și să faci vreo nefăcută.” Înțelepciunea organelor m-a dat gata și, cît a ținut minunea, adică vreun an întreg, am tras cu pușca îndoită, pe după colț, în contemporanii mei.

La acea vreme, poetesa metafizică Angela Marinescu m-a apucat conspirativ de un nasture al hainei, trăgîndu-mă într-un hol mai umbrit al Casei Scriitorilor și, cu aerul că se descotorosește de un șarpe care îi încolăcise ființa, mi-a mărturisit calvarul junelui poet maudit Paul Daian, de meserie brancardier la un spital unde ea însăși, ca să-și poată crește copilul, se angajase soră medicală. După o gardă de noapte în care a cărat muribunzi spre o lume mai bună, poetul a hotărît să se lege cu lanțul de gardul de fier forjat al Casei Monteoru, în semn de protest pentru respingerea volumului său de versuri suprarealiste. Probabil că băieții de la filaj și-au amintit, cu acea ocazie, de profeția lui Marx, că la o cotitură a istoriei clasa muncitoare n-ar avea de pierdut decît lanțurile, dar un Prometeu înlănțuit chiar pe traseul pe care obișnuia Tovarășul să vină la servici i-a scos cu totul din minți, căci oricît s-au căznit să-i redea libertatea și să-i rupă ficații răsucindu-l pe toate părțile ca pe omul cu oase de gutapercă, lacătul ce unea cele două belciuge nu ceda. După un masaj temeinic, Paul Daian a mărturisit că aruncase cheia în rondul din fața clădirii și vreo douăzeci de securiști s-au bulucit în patru labe să amușineze prin iarbă în căutarea timpului pierdut. Cînd unul a apărut cu cheița între dinți, un muget de satisfacție a izbucnit din piepturile ostășești și, fiindcă se apropia coloana oficială, poetul a fost tîrît degrabă în boscheți și invitat apoi la un vals în sediul Securității. Acolo a priceput de ce susținea Karl Marx că necesitatea e oarbă numai în măsura în care nu-i bine înțeleasă, căci, aplicîndu-ți-se orbește cîteva capete în gură, înțelegeai rapid ce dulce e libertatea.

În fine, ca să nu mai divaghez, Angela mă ruga să abuzez de farmecul meu personal și să-l conving pe Cristoiu să-i publice lui Daian cîteva poeme în Supliment, întru liniștirea daimonului care nu-l lăsa să doarmă. I-am luat manuscrisele și i le-am pus lui Cristoiu în poală, spunîndu-i că un poet care pendulează din zori și pînă-n seară între morgă și spital are și el dreptul să-și vadă publicate cîteva versuri tenebroase, din care oricum nu înțelege nimeni nimic. L-am convins și, chiar în ziua cu pricina, Paul Daian a fost invitat la redacția din Casa Scînteii să-și facă, fericit, corectura în pagină.

A doua zi, pe la orele prînzului, am primit un mesaj misterios din partea Angelei: „Vino urgent în față la Cina… s-a întîmplat o nenorocire… nu-ți pot spune prin telefon…”! M-am aruncat în primul troleibuz și am aterizat la fața locului cu sentimentul că vizionez pentru a doua oară celebrul film grecesc Din jale s-a întrupat Electra. Poetesa, cu părul răvășit și îmbrăcată în negru, ținea în mînă un exemplar din Suplimentul Scînteii tineretului, abia apărut, din care Daian dispăruse. Un reportaj cu vizita „inopinată” a Tovarășului în județul Harghita îi mîncase spațiul poetului. „Nu-i bai, zic eu, or să apară săptămîna viitoare.” „Necazul e în altă parte, mi-a șoptit ea, azi-dimineață, după ce a luat de la chioșc ziarul, Paul s-a dus glonț la Ferometal, a cumpărat un lanț și două lacăte uriașe și s-a legat de grilajul din fața Comitetului Central. Eu habar nu aveam, dar o mașină a Securității m-a săltat de la spital și m-a dus în biroul unui general care s-a recomandat drept șeful gărzii, și care, cu un glas sugrumat, m-a implorat: «Cuconiță, dacă aud ăia de la Europa Liberă că prietenul dumitale s-a legat cu lanțul în fața CC-ului sîntem pierduți: eu o să fiu mutat disciplinar în Sighetul Marmației, iar pe nebunul ăsta o să-l mănînce pușcăria. Ați înțeles care-i ideea? El n-a comis nici o infracțiune și noi n-am văzut nimic. Cu lacrimi în ochi vă rog, luați-l de mînă, liniștiți-l și cărăbăniți-vă chiar în clipa asta într-o stațiune montană la odihnă și reculegere, că suportăm noi drumul, hotelul și consumația. Nu stați de vorbă cu nimeni și nu comentați incidentul, că dacă răsuflă ceva ne ia gaia pe toți!».”

Dincolo de toată tărășenia, Angela era îngrozită ca nu cumva să audă Cristoiu de noul lanț al lui Daian, că n-o să-l mai publice în vecii vecilor…

Ei bine, trecut-au anii și profețiile lui Nicușor s-au adeverit.

Mai grav e că directorul onorific al Evenimentului zilei, Ion Cristoiu, folosindu-se de mîna lungă a Securității, rescrie Istoria, susținînd că poetul Daian s-a legat de grilajul Uniunii Scriitorilor fiindcă era agent KGB.

Aidoma ostașului sovietic din flota Mării Baltice, care a supraviețuit trei săptămîni unui naufragiu ronțăindu-și cizmele din piele de porc, Ion Cristoiu și-a hăpăit, de foame, chiar propriul trecut.