Din Suedia și până în România, din Germania și până în Statele Unite, instrumentele fundamentale ale democrației, votul și alternanța la putere, cele care au făcut-o cândva mireasa fără egal a doritorilor de putere, au clacat.
Votul care avea să ne emancipeze și să ne ofere ocazia de a-i alege pe cei mai buni ne dă acum dreptul de a alege între aceiași netrebnici.
Alternanța la putere, care trebuia să ne protejeze de abuzul puternicilor zilei, produce acum doar o rotație de beneficiari, pentru că perpetuează în mod ticălos transmiterea puterii între aceleași găști de geambași care ne împing, cu ajutorul „democrației”, să votăm din aceeași menajerie.
Pe același model al pervertirii democratice, statul de drept, care trebuia să garanteze egalitatea în fața legii, a construit o aristocrație de partid mai presus de lege.
O perioadă, pe hârtie, totul a funcționat impecabil. În realitate, contractul dintre guvernanți și guvernați a devenit o fraudă pe care electoratul tocmai a descoperit-o votând. Iar când nu a ieșit cine trebuia, au apărut și variantele, unele primitive, ca în România, unde se anulează votul, altele mai inteligente, unde se alege dintre deja aleși.
Dar jocul democratic nu și-a arătat doar propriile slăbiciuni. A scos la iveală și ceva poate mai grav: faptul că alternativele pe care le generează nu sunt modele raționale, ci profund emoționale. Nu propun politici, propun (re)sentimente. Nu rezolvă probleme, identifică vinovați, iar soluțiile nu sunt „rezolvări”, ci „cum să-i pedepsim pe cei care au greșit”.
Democrația europeană este deocamdată în pană de idei și soluții, nu mai produce reforme capabile să aducă prosperitate. Nu se mai refondează, nu mai trece printr-o renaștere la fiecare ciclu electoral. Parcă trece printr-o perpetuă restaurație: aceleași fațade, aceiași oameni, aceleași lozinci, aceleași crize, doar cu nume schimbate. Contractul social a devenit o obligație doar pentru noi: cetățeanul votează, plătește, respectă legea, are răbdare. Statul și liderii lui s-au derobat de orice răspundere, iar eșecul propriilor politici este rebotezat: „context internațional dificil”, „război”, „criză energetică”, prin urmare vinovată este soarta.
Stânga europeană a reușit o contraperformanță greu de egalat și a transformat toate temele mari în cenușă electorală.
Imigrația? Au deschis porțile, n-au pregătit nimic și acum se miră că lumea votează „împotrivă”. Un raport prezentat în Parlamentul European în 2026 identifică aproape o mie de zone urbane din Europa cu criminalitate ridicată, autoritate statală slăbită și norme paralele, o formulare elegantă pentru no-go zone, cartiere întregi în care milioane de oameni trăiesc după regulile lor, nu după cele ale țării care i-a primit. Nu e vina imigranților. E vina celor care i-au invitat fără să pregătească strategii de integrare.
Green Deal-ul? A promis o planetă verde și a livrat europenilor facturi uriașe la energie: în Europa, prețul ei este de două-trei ori mai mare decât în Statele Unite și China, în timp ce Europa produce doar 6% din emisiile globale.
Educația? Rezultatele PISA 2025, publicate săptămâna trecută, arată cele mai slabe performanțe din istoria testărilor, o scădere de 28 de puncte la citire în ultimul deceniu, generații care citesc „în grabă și incorect” și care nu mai pot distinge o informație reală de una falsă.
Politicile sociale? O reinventare a roții atât de birocratică, atât de sofisticată și de nedreaptă, încât ajutorul social ajunge la beneficiarul cel mai puțin îndreptățit cam în același interval în care se topesc ghețarii.
Cu toate acestea, stânga nu a pierdut puterea. A batjocorit-o, a mototolit-o cu ambele mâini și apoi a „democratizat-o”, convinsă că face un gest istoric.
În mod firesc, ne-am fi așteptat ca acest eșec colosal să producă o dreaptă plină de contraoferte serioase, cu soluții viabile, cu oameni competenți și responsabili, cu lideri care să aibă viziune despre pericolul AI, despre crizele de energie și de mediu rămase nerezolvate. Dar nu. Ce a produs dreapta este circ, cu o vagă promisiune de pâine. Soluțiile dreptei europene nu se traduc în politici publice reparatorii, ci în emoții, în percepții, în identitate și apartenență, în naționalism ieftin și în patriotism de mucava. În loc să se concentreze pe reparații structurale, dreapta s-a concentrat pe „a găsi vinovații” care, evident, trebuie „pedepsiți”: imigranții, străinii, minoritățile, elitele.
Contraperformanța stângii nu a produs lideri autentici de dreapta, dar a reușit să scoată la suprafață toți nevroticii și toți învolburații Europei. Peste tot e același tipar: foști nostalgici deveniți mainstream, partide fondate de neonaziști care bat acum la ușa guvernelor, iar unde au intrat deja, promit un program MAGA, versiunea UE. Singura excepție până acum e Meloni, pro-NATO, pro-europeană, pragmatică, doar că și ea e deja depășită pe flanc de generalul Vannacci, un fost parașutist care amestecă xenofobia cu rusofilia, care i-a luat deja opt deputați și 140.000 de membri și care a declarat că „niciun boxer nu câștigă cu croșee moderate”.
Sistemul produce radicalizare în serie: de fiecare dată când un extremist devine acceptabil, apare altul mai extremist care îl înlocuiește. Și nu știi dacă au nevoie mai degrabă de votul tău sau de doza zilnică de Xanax.
Ar fi posibilă o Meloni în România? Să fim serioși. Românii nu sunt pregătiți să aleagă o femeie. Pe femei, românii fie le folosesc, fie le bat, fie le omoară. Nu le aleg ca să-i conducă, nu le pun în vitrină decât pentru a le admira coapsele și sânii, nu mintea.
Peste ocean, Trump, omul care a câștigat cel mai mare pariu politic al secolului, pierde metodic, zi de zi, devorându-și propria administrație ca un Saturn care-și mănâncă propriile odrasle. Tarifele vamale au crescut prețurile la cer, iar datoria națională a atins 40 de trilioane de dolari. Aprobarea americanilor pentru măsurile economice ale lui Trump este de doar 35%, iar spectrul pierderii alegerilor din noiembrie s-a instalat deja.
În România, avem tot ce are Europa, concentrat ca o pălincă distilată de trei ori.
Un PSD epuizat ideologic și electoral, o carcasă a istoriei în care încă se mai ascund baroni locali și primari.
O alianță, AUR, care îi suflă în ceafă și care îl va înlocui curând. Un conglomerat care crește din prostia celorlalți și din iluzia românilor că ar fi în stare de ceva. Caraghios este că nici AUR, dar nici românii nu sunt pregătiți pentru guvernarea pe care această alianță pestriță o va avea în curând.
PNL, USR, UDMR își trăiesc agonia, singurul lor proiect politic fiind să mai rămână la putere încă un mandat, apoi încă unul, până la moartea termică a universului.
Pe dreapta, avem și noi o colecție de personaje-pacienți pe care nici Caragiale nu le-ar fi inventat de teamă să nu fie acuzat de exagerare. Georgescu, cel bântuit de viziuni dacice, vrea să conducă o țară membră NATO cu busola îndreptată spre secolul XIX, pentru că nu are nicio soluție pentru România secolului XXI. Șoșoacă și ceilalți pezevenchi nu merită osteneala aici, până la următoarele alegeri, probabil, vor fi irelevanți.
Și atunci? Dacă stânga e-n dungă și dreapta e strâmbă, ce rămâne? Poate o a treia cale. Autoritarismul funcțional, ceva ca Singapore? Nu, nici asta nu se potrivește, noi nu avem un colonel disciplinat, competent și vizionar. Noi avem mulți generali semianalfabeți, toți doctori în nimicologie, care transpiră când rostesc o propoziție mai lungă de cinci cuvinte. Am putea produce, mă gândesc, un șef incompetent, dar care să nu fure grosier, să nu prăbușească meciul de tot și să accepte ca serviciile să-i facă temele. Trei condiții. În România, îndeplinirea lor simultană echivalează matematic cu un miracol.
Așa că ne întoarcem de unde am plecat. O dreaptă strâmbă, o stângă-n dungă și noi, la mijloc, votând din aceeași menajerie. Întrebându-ne nu cine câștigă, ci cât de mult mai putem pierde.