A fost nevoie de 30 de ani pentru ca Ludovic Orban să primească și el o șansă reală în politica mare.
Chiar dacă, de-a lungul vremii, șanse a mai avut, pur și simplul ghinionul s-a ținut scai de el.
Cariera și-a început-o în politica mică, la ziarul lui Viorel Cataramă, Viitorul Românesc. După care s-a înscris în PNL-AT, a suferit, alături de partid, transformarea în PL ’93, dar n-a reușit, cu adevărat, să treacă de un anumit nivel decât târziu, în 2007, când a fost uns ministru al Transporturilor în Guvernul Tăriceanu. Un ministeriat lipsit de șansă, marcat mai ales de accidentul auto nici azi elucidat pe deplin. Despre autostrăzi, căi ferate și drumuri nu putem să-l întrebăm pe domnul Orban, căci n-a performat.
Politic, Ludovic Orban a fost mai degrabă disident perpetuu în propriul partid. Când s-a aliat disidenței lui Crin Antonescu și, cumva, l-a scăpat pe acesta de excludere, când a luat disidența pe cont propriu și era, la rândul lui, să fie exclus din partid, chiar de către Crin Antonescu.
Aflat mereu între ape, dar cu bune relații în teritoriu, cimentate în nopți de aprinse discuții politice în jurul chitării, Ludovic Orban a reușit, în cele din urmă, să ajungă președintele PNL. Pentru unii, inexplicabil. Nu și pentru cei care văd, de multă vreme, cum partidul respectiv nu-și mai aparține. Dacă și-a aparținut vreodată în ultimii 30 de ani. După Alina Ghorghiu și interimatul Ralucăi Turcan, Orban părea și pare încă o succesiune logică. Singurul președinte al PNL care a fost mai supus decât cei trei în fața lui Klaus Iohannis a fost doar Klaus Iohannis, el însuși temporar și norocos președinte al partidului, pentru o jumătate de an.
După ce era să iasă definitiv din politică în 2016, în urma dosarului întocmit de DNA înainte de alegerile locale, iată, Ludovic Orban are, astăzi, o șansă istorică: aceea de a fi premier al României.
Deocamdată, pentru un termen maxim de aproximativ un an. Maxim, pentru că ar putea fi și mai puțin. E greu de crezut că după alegerile parlamentare din 2020, fie ele anticipate sau la termen, fie că vor fi câștigate sau nu de PNL, Ludovic Orban va mai fi premier. Vreodată. Nu s-a întâmplat, în ultimii 30 de ani, ca un premier să revină în funcție, cu excepția lui Petre Roman, în negura anului 1990, dar acela este un caz special.
Așadar, să vedem: ce ar putea face domnul Orban cu o asemenea șansă istorică?
În linii mari, mai nimic. Vorbim despre un mandat redus și despre ostilitatea unei părți încă importante a Parlamentului. Chiar și Guvernul Cioloș s-a bucurat de o susținere parlamentară mai serioasă, iar Guvernul Cioloș nu a putut face mare lucru, deși avea oameni mult mai competenți decât are, astăzi, Guvernul Orban.
Multe dintre proiectele din programul de guvernare încropit de PNL au nevoie de mult mai mult timp la dispoziție pentru a fi realizate. De mai mult timp și de răgazul dat de ani fără alegeri.
În 2020, Guvernul Orban nu va reuși să ia măsurile de dreapta pe care le clamează, nu va reuși să facă investiții, nu va reuși să-și mulțumească alegătorii. Pentru că nu-și va permite să ia măsuri nepopulare, pus în fața a două rânduri de alegeri.
De fapt, șansa pe care a primit-o Orban este aceea de a-și pune punct carierei într-un mod lipsit de glorie.
E șansa pe care o așteaptă românii din 1989 încoace: șansa de a scăpa de o clasă politică eminamente greșită.