Milițiile populare la care visează suveraniștii ne-au făcut săptămâna trecută o mică demonstrație a modului în care visează ei să facă din România un stat modern și civilizat: cu bătaia, cu ghioaga, cu pumnul și, mai ales, cu multă ură!
Vânătoarea de oameni începută de mineri în iunie 1990 a continuat, așa cum a văzut o țară întreagă, în Piața Victoriei, cu noii ciomăgari ai României în prim-plan. Acum știm sigur că mineriadele nu au fost un accident al istoriei noastre. Ele sunt continuarea firească a urii, a furiei și a violenței unei părți dintre români care cred că „ceilalți” trădează țara, că trăiesc în păcat și că nu sunt suficient de demni, de daci sau de patrioți ca ei.
Cu imaginile de marțea trecută ne-am mai prăbușit un pic ca națiune, pentru că Miorița, balada noastră națională, n-a mai fost despre resemnare celestă, ci despre păcate cât se poate de pământene.
Noii mineri ai României, cu cruci la gât, cu ghioaga în mână și cu mintea înfierbântată, cei pentru care sfântă este doar bătaia și binecuvântată doar ura față de tot ce depășește aria lor de acoperire intelectuală, sunt, spun ei, noile repere morale, stâlpii noii societăți tradiționale. În realitate, niște încinși la cap, pierduți între jumătăți de adevăruri despre puță, credință, femei și patrie. Papagalii ăștia nu sunt în stare să-și mobilizeze familiile la un grătar, dar pe TikTok lansează apeluri, lozinci și tâmpenii agramate, probabil singurele momente din viața lor în care nu li se spune să-și tacă fleanca.
Ciomăgarii le-au furat bacilor și ghioagele, și mioarele, și protestul, iar nouă, celorlalți, speranța că România ar putea deveni vreodată o țară civilizată.
Bacii aveau tot dreptul să vină la București și tot dreptul să fie furioși. Dar la fel de vinovați pentru violențele de ieri sunt și guvernanții, politicienii noștri mărunți, interimari sau nu, lași și ticăloși, indiferent de partid, numele lor este același! Ei nu doar că nu văd și nu înțeleg problemele românilor, dar au făcut din disprețul suveran față de cetățeni singura politică publică la care se pricep. Nu există nicio justificare pentru Nicușor Dan sau pentru Ilie Bolojan, nici pentru Tánczos Barna și nici pentru eterna mână civilă la chipiul destinului, Predoiu. Evident că știau de miting. Evident că știau că va fi capturat politic. Evident că au lăsat jandarmii să rezolve, the hard way, ceea ce ei n-au avut curajul să rezolve la o masă, față în față cu ciobanii. Este încă o dovadă, dacă mai era nevoie, că avem în fruntea „trebii” niște nătărăi inutili, provinciali în gândire și gesturi, ca și ciomăgarii.
Bacii au venit la București cu o durere adevărată și s-au trezit și vinovați, și la nunta altora. „Șmecherii” le-au smuls cununa de pe cap și au pus-o pe țeasta lui Georgescu. Nuntași au fost ultrașii cu cruci tatuate, iar lăutari, portavocile.
Bătăușii sunt orice, numai cetățeni animați de binele civic nu! Orice contestatar are dreptate până în clipa în care ridică bâta. Cât timp strigă și cere, are toate drepturile din lume împotriva unei clase politice corupte și ticăloase. Din clipa în care lovește, nu mai e contestatar, e ciomăgar. Iar ciomăgarul nu are dreptate niciodată, orice ar spune. Pierde cauza, pierde argumentul, pierde până și dreptul de a fi ascultat.
Dacă ciomăgarii ne-au întors în iunie 1990, politicienii vor să ne întoarcă în 1933. Ca și atunci, avem o criză reală, un guvern care nu vede, nu aude și nu înțelege nimic din ceea ce trăiesc și vor românii, o clasă politică lașă care crede că se poate folosi de gloată oricum dorește. Atunci, milițiile populare se numeau cuiburi legionare, iar vinovații de toate relele erau evreii. Acum se numesc suveraniști, iar vinovații sunt corporatiștii, „videochatiștii”, străinii și oricine bea o cafea la terasă în loc să dea cu bâta. Atunci, politicienii s-au uitat în altă parte până când au fost împușcați pe peronul gării. Miorița din 2026 se termină ca și cea veche: ne omorâm între noi. Iar politicienii vor privi de la geam până când nu va mai rămâne nimeni, nici de guvernat, nici de disprețuit. Doar ei. Inutili chiar și lor înșiși. Și poate că abia atunci vor dispărea.