Pînă la capăt și pînă la ultimul centimetru

Vom sprijini Ucraina pînă la capăt, a zis Joe Biden la Varșovia, pe vremea cînd își confunda doar un fiu cu celălalt, nu și pe președintele Macron cu defunctul președinte Mitterrand, sau Franța cu Germania. Azi, cînd îl încurcă pe președintele Mexicului cu președintele Egiptului, lumea e și mai derutată de meandrele viziunii americane.

Ajutorul pe care se bizuia Ucraina, pe care se bizuiau statele din flancul estic, dar și cele din inima Europei, e blocat în Congres. Cele 60 de miliarde care ar fi trebuit să frîneze ofensiva rușilor s-au înțepenit în contraofensiva republicanilor. Potul a rămas prizonier la Washington, căci răfuiala dintre doi lideri bătrîni se duce pe granița dintre nebunie și senilitate.

Între cuvinte și realitate se strecoară, iată, tot mai mult, otrava neîncrederii. Întîrzierea, care pînă nu demult părea un fel de glumă spusă la finalul consensului nord-atlantic, își arată azi fața sîngeroasă. Din asigurările date în cor la summit-uri a rămas doar clinchetul veselei de porțelan, adunată de pe mese de echipele de catering.

Ce va face Ucraina fără bani, fără armament și fără muniție? Va putea lupta doar cu monologurile lui Zelenski? Îi va putea respinge pe ruși bombardîndu-i cu asigurările date de liderii lumii libere? Își va putea ține soldații pe front hrănindu-i doar cu posibilitatea morții?

În interviul aranjat, din care Tucker Carlson și-a cumpărat, probabil, o nouă proprietate de lux, Putin a fost cît se poate de clar: nu va ataca NATO, la fel cum n-a atacat Ucraina. Cu aceeași nerușinare, cu aceeași seninătate prefăcută din februarie 2022, cînd i se jura lui Macron că nici prin cap nu-i trece să pornească un măcel, Putin și-a arătat iarăși fața de copil slav, palid și crud, încîntat că sîngele care i se scurge de pe mîini rămîne invizibil. Speranța lui că Trump va ajunge președinte a fost nu doar tema centrală a interviului, ci și arhitectura politicii lui de expansiune.

Pentru că Trump, dacă ajunge la White House, e capabil să-i îndeplinească lui Putin aproape orice vis. De la pacea încheiată în 24 de ore peste capul Ucrainei și pînă la retragerea SUA din obligațiile NATO. De altfel, o și spune cu gura lui. E întrebat de unul din șefii unui stat NATO dacă ar proteja Europa în cazul unui atac al Rusiei, iar el răspunde: „Nu, nu v-aş proteja. De fapt, i-aş încuraja să vă facă ce vor. Trebuie să vă plătiţi datoriile“.

Aici, în acest moment, trebuie să aducem declarațiile liderilor politici români, care susțin, cu o înverșunare nebunească, exact contrariul: „România nu a fost niciodată atît de bine protejată cum este acum“. Sau: „Federaţia Rusă nu a făcut niciun atac intenţionat asupra Românei şi vă spun cu certitudine că nici nu o va face, nu se justifică acest lucru“ etc.

Președintele țării, premierul, președintele Senatului, ministrul Apărării și o largă garnitură de servitori politici care fac degeaba umbră pămîntului în Parlament sau în studiourile TV susțin că războiul de la 300 de kilometri de granițele României e o nimica toată. Că lucrurile stau exact de-a-ndoaselea și că, deși rațiunea și nebunia occidentală vorbesc la unison de riscuri și amenințări, noi trebuie să dormim neîntorși la umbra articolului 5 și a bunului-simț rusesc. Mai ales între două alarme de atac cu drone la frontierele țării.

Liderii noștri par loviți de o dambla simetrică, egală și de sens opus cu formele grotești în care se bălăcesc Putin și Trump. Căci nu e vorba doar de gafe de comunicare, ci de o iresponsabilă criză de acțiune. Poți liniști poporul că totul e în ordine, chiar apelînd la fanfaronade electorale dacă ții morțiș, dar, în același timp, cunoscînd situația reală, ești obligat să iei măsuri stricte și imediate. Să întărești armata, s-o înzestrezi, să-i asiguri resursele prevăzute în buget și legislația necesară. Și, nu în ultimul rînd, să pornești industria militară internă, adică să recuperezi cei doi ani pierduți de la începerea conflictului și să transformi în oportunitate o situație de risc. Să faci, adică, ceea ce fac celelalte state membre NATO și să dai economiei un impuls de care are disperată nevoie.

În prezent, România face achiziții exorbitante fără offset și lasă în seama falimentului companii românești strategice din industria de apărare, unde s-ar putea produce, în cooperare cu parteneri occidentali, aproape toate echipamentele și muniția necesare unei armate de standard NATO. Cu buna știință a Guvernului, fabrici și companii ca Romaero, IOR, Moreni, UAM, UMB, Cugir, Făgăraș și altele sînt scoase din circuitul comenzilor esențiale, deși ele au oportunități imediate de producție în parteneriat cu vîrfuri ale tehnologiei militare mondiale. Unele au chiar memorandumuri semnate cu mari companii europene, americane și israeliene, dar vechea gardă de la Apărare s-a făcut luntre și punte să le facă inutile. Ministerul Apărării a preferat în acești doi ani – cel puțin pînă la apariția generalului Gheorghiță Vlad și a interviului său de la Europa Liberă – să cumpere scump, să conserve golurile strategice în dotarea armatei și să încetinească tot ceea ce ar fi presupus modernizarea armatei, ca și cum ar fi răspuns unei rugăminți venite de la Moscova.

„Vom apăra fiecare centimetru din teritoriul NATO.“ E versul fermecat din punctajul nord-atlantic pe care l-a rostit în buclă Jens Stoltenberg, pe care l-au repetat Joe Biden, Kamala Harris, Lloyd Austin, Anthony Blinken, practic cam toți supereroii Occidentului, aceiași care au asigurat Ucraina că o vor ajuta „pînă la capăt“ și care acum, cînd ajutorul s-a întrerupt, încearcă să redefinească, probabil, capătul.

Geopolitica are capriciile ei și, uneori, „pînă la capăt și pînă la ultimul centimetru“ poate aduce cu o mărinimoasă plăcuță suedeză.