Uneori ar fi cazul să ne întrebăm de ce societatea românească s-a agitat atât de tare să-l împiedice, în 2000, pe Corneliu Vadim Tudor să ajungă președinte. Până la urmă, discursul public promovat de acesta a devenit acceptabil la nivelul întregii Românii. Atunci când actualul președinte al țării declară public faptul că o mârlănie pornografică este, de fapt, “opinie”, e clar că Vadim Tudor a învins. N-a reușit el, în 2000, să se ridice la înălțimea funcției prezidențiale, dar a reușit – iar asta n-o putem nega – să coboare întreaga societate la nivelul său suburban.
Cu ultimele suflări ale mandatului său, ambasadorul Hans Klemm nu este de acord că “Muie X” ar fi o simplă opinie. Ba, mai mult, după ce inscripția, nesancționabilă după Iohannis, a apărut pe pereții casei memoriale Elie Wiesel, ambasadorul american a spus, într-un comunicat, că “Declaraţiile denigratoare la adresa laureatului Premiului Nobel, Elie Wiesel, a preşedintelui Trump şi a altor lideri reprezintă un atac antisemit impardonabil şi un afront revoltător la adresa victimelor şi supravieţuitorilor Holocaustului”. Poate exagerează și stăpânul clanțelor, totuși. “Muie Merkel, Muie Trump, Muie Putin” nu pot fi considerate antisemitism în țara în care președintele își acuză opozanții că “fac înțelegeri secrete cu evreii”.
Klaus Iohannis poate fi creditat cu multe calități de către adulatorii săi, dar nu i se pot pune în cârcă rafinamentul și diplomația. Sumețenia asta de arendaș ofuscat pe care o afișează, din când în când, președintele nu ține loc de nimic. Uneori, urmărindu-i acțiunile și reacțiile, poți pune la îndoială și inteligența fostului primar al Sibiului.
Pe 24 mai, Klaus Iohannis a efectuat o vizită de lucru și PR la uzinele Dacia de la Mioveni. Un bărbat aflat în preajma apariției prezidențiale a strigat către primul șofer al țării: “Jos labele de pe Justiție! Să o luați pe Kövesi acasă! […] Băgaţi tot poporul român la puşcărie!”. Jandarmii l-au ridicat imediat pe cetățean, de pe stradă, l-au dus la mașina lor și l-au amendat cu 200 de lei.
Pe 1 mai 2016, în noaptea de Înviere, două persoane au așteptat ca președintele Iohannis să ajungă la slujba de la Patriarhie. Când acesta a ajuns, au început să strige “Demisia!”. Au fost ridicați de către jandarmi, de pe stradă, și amendați cu câte 2.000 de lei. Cum ar spune președintele, astăzi, “persoane care îndrăznesc, atenție, să-și expună public opinia […] sunt luați în plină zi de Poliție. Așa ceva nu s-a mai întâmplat în România din anii întunecați ai comunismului”.
Nici una dintre strigăturile adresate lui Iohannis în acele situații nu conținea nici înjurături și nici obscenități. Și, totuși, președintele atât de interesat astăzi de libertatea opiniilor nu a protestat public, nu s-a arătat revoltat. Ridicarea și amendarea oamenilor care l-au contestat pe el, decent, nu semăna cu acțiunile poliției politice din anii comunismului, dar orice atingere adusă celor care-i contestă pe opozanții lui Iohannis este lez-majestate la adresa suveranei libertăți de expresie.
Klaus Iohannis dovedește, după aproape patru ani de mandat, că nu are decât un singur proiect: el însuși. A strâns o avere imobiliară pe care nu are cui o lăsa. N-are o moștenire politică pe care să o lase în urmă, pentru că n-a făcut nimic, deocamdată, și este greu de crezut că va compensa inactivitatea din acești primi patru ani în ultimul an de mandat. Ar fi vrut să intre în cărțile de istorie doar datorită faptului că există. A confundat el însuși îngâmfarea cu măreția, tăcerea incompetentă cu subtilitatea, scorțoșenia cu demnitatea.
Un molâu meschin și mut, cu frustrări ce răbufnesc periodic, inconsecvent ca fiscalitatea românească, Klaus Werner Iohannis tinde să devină o notă de subsol în cartea președinților, o notă în care se va aminti că, sub atenta sa supraveghere îngrijorată, partidele politice au adoptat muia drept opinie și program electoral. Dezamăgitor, pentru câte speranțe au investit în el milioane de naivi.