Președintele Recunoștinței

Așa cum arată azi, înfășurată din cap pînă-n picioare în cearșaful propagandei, Justiția pare acel ideal pentru care merită să dai cu pietre în jandarmi, să scrii pe net MUIE PSD și să repeți cuvintele „infractor” și „inculpat” pînă la epuizare. Pe dedesubt, însă, dacă o pipăi, nu găsești carnea marmoreană a Dreptății, ci corpul solzos al unui monstru care se hrănește din credulitatea publică. E cineva nevinovat? Să luăm de bun răspunsul lui Felix Dzerjinski, fostul șef al poliției bolșevice: nimeni, cu condiția să fie cercetat destul. Aici trebuie înțeles dualismul briciului care, în funcție de mîna în care stă, te poate bărbieri sau îți poate reteza beregata. În faza la care a ajuns acum, Justiția poate reformula orice situație penală. Poate face din nevinovați, vinovați și din penali, președinți. E nevoie doar de un procuror care-și drege glasul. E nevoie doar de un strănut în cîmpul tactic.

Să luăm un exemplu oarecare: președintele Iohannis are nouă dosare clasate de Curtea de Apel Alba Iulia. Omul a cărui operă politică se reduce la cuvîntul ajutător „penali” a fost scos de sub urmărire penală în cel puțin două situații, în care a fost învinuit/făptuitor. În dosarul mafiei imobiliare din Sibiu (270/P/2006) a fost salvat de „abuz în serviciu contra intereselor publice”, iar în dosarul casei dobîndite prin fals (5/P/2007), însăși instanța a scris negru pe alb că imobilul a fost dobîndit prin fals și uz de fals. Șefa Înaltei Curți de Casație și Justiție l-a scăpat de procesul intentat de ANI pentru incompatibilitate, iar Iohannis a numit-o la Curtea Constituțională. Augustin Lazăr, procurorul-șef de pe lîngă Curtea de Apel Alba Iulia, i-a amintit de clasarea unui dosar la parchetul pe care-l conducea, prezentîndu-i ordonanța de clasare chiar în mapa de candidatură, iar Iohannis l-a numit în funcția de procuror general al României.

Să ne imaginăm acum că în locul doamnei Kövesi ar fi fost un tînăr procuror pesedist din Teleorman, la Parchetul General, în locul lui Lazăr, un securist capabil din județul Dolj, la SRI, în locul lui Hellvig, ar fi fost Codrin Ștefănescu, iar la Înalta Curte, de pildă, doamna Rodica Stănoiu. Întrebare: ar mai fi prins Iohannis sfîrșitul anului în libertate? Ar mai fi pronunțat el „stat de drept” și „penali” cu aerul ăla de storcător de fructe fericit? Cu un minimum de imaginație se înțelege că, în cîteva luni, i s-ar fi putut deschide lui Iohannis cîteva dosare, i s-ar fi putut îndesa pe gît o condamnare pentru fals și uz de fals, așteptîndu-se o a doua pentru abuz în serviciu. Iar suferința penală a victimei n-ar fi avut legătură cauzală cu vinovăția, ci cu planurile celui care mînuiește magistrații.

Justiția a ajuns să fie un animal de luptă, un pitbull care e asmuțit asupra adversarilor în numele unei farse, al unei fraude de vocabular pe care propaganda o pronunță „independența Justiției”. Independența Justiției e ceva ce nu există. În raport cu politicul, Justiția e total dependentă. De la numirea și destituirea magistraților pînă la alcătuirea organelor ei directoare și elaborarea legilor, Justiția e politică pură. Se face prin oamenii politici care i-au determinat ierarhia, personalul și cadrul. Ea pretinde doar că e independentă dintr-o nevoie psihologică, și de aceea „independența” ei a fost introdusă în convenția politică. Există, sigur, o independență filozofică a Justiției, la nivelul conștiinței magistratului, dar această independență moare, de obicei, la primul caz important.

Justiția e cel mai mare divizor comun al Puterii și Opoziției, e măciuca pe care două tabere se bat s-o apuce de mîner. Cine a înșfăcat capătul potrivit își croiește adversarii cu capătul ghintuit. Sînt perioade cînd pe mînerul Justiției se găsesc încleștate mai multe mîini. Nu numai o parte a puterii politice își dorește să rotească ghioaga, ci și o parte a noii Securități. Serviciile chiar au o priză mai bună, reușesc să strîngă mai bine Justiția de mîner, mai ales că, după cum rezultă din arhiva SIPA, mînerul arată ca un scrot judecătoresc.

Justiția pentru care se dezbină azi societatea e clădită din cuvinte abuzate. E rezultatul dublului limbaj, al dublului standard, al falsificării permanente a datelor de pornire. Magistrații-instrument pot încadra în Codul Penal, la aceeași infracțiune, și fapta, și opusul ei. Ascultați-i pe cei care aplaudă arestările nevrotice, pe cei care susțin anticorupția ca scop în sine, pe cei care cer o baie de sînge judiciară. Fac asta ca să dobîndească ei puterea, nu ca s-o dăruiască unei colonii de fluturi sau unui spital de copii. Programul lor de luptă pro-Justiție se reduce la vechiul cîntec banditesc: „Scoală-te tu, ca să mă așez eu!”.

Dacă DNA, ÎCCJ și SRI ar fi avut polaritatea inversată, dacă ar fi ajuns în mîinile celorlalți, atunci Băsescu, Iohannis, Kövesi, Macovei și ceilalți coriști ai Justiției depline studiau rule of law din pușcărie, înfundați exact pe același algoritm de poliție politică. Justiția ar fi defilat pe buzele lui Ponta, Dragnea și Tăriceanu, iar penalii ar fi purtat nume din Opoziția de azi.

Priviți-l cu atenție pe Iohannis. E una din victimele alimentației nesăbuite cu steroizi judiciari. Ca să poată sta degeaba acolo unde a visat, ca să se legene în brațele protocolului de stat și să-și plimbe nevasta prin lume, a trebuit să fie generos cu Lazăr, cu Kövesi, cu Livia Stanciu. A răsplătit, din poziția primei marionete a republicii, generalii, procurorii și judecătorii care l-au atîrnat în ațe. E jalnic, dar, dacă tot vorbim de Justiție, e și penal. Președintele Recunoștinței ar trebui să dea socoteală. Aici ar fi primul pas al Justiției spre însănătoșire. Și primul lucru bine făcut.