Nu ne-am văzut, iubito, aproape de un veac,
maimuța amintirii coboară din copac
și-ncearcă înc-o dată să se transforme-n om.
N-are curaj și parcă i-aș da un gît de rom.
Eu te-am pictat pe vremuri cu sînge confratern
și mi-am uscat tabloul la flăcări, în infern,
să simți că arde-n mine același soi de foc
ce lasă-n urmă numai cenușă de noroc.
Parcă aș fi mașina străveche Molotov,
probează-mă că poate ți-e dor de-un alt pantof,
găsit din întîmplare în tîrg, la vechituri,
probează-mă cît nu mă destram la cusături!
O fi murit în tine eleva de liceu
care ducea în lesă fantoma unui leu,
brusc transformat în șoricar fricos,
cînd fulgerînd ți-ai dat ciorapii jos!?
Mai simt și-acum arsura acelei nopți de mai,
din bietul Macedonski întruna recitai,
n-aveai privighetoare în casă, nici clavir
și mi-ai șoptit, cu grijă, să-ți cînt din trandafir.