Există momente în care pături largi ale societății își pierd busola, nu mai știu nici de unde vin și nici încotro ar trebui să meargă. Proiectele lor de viață se prăbușesc dintr-o dată și rămân dezorientați, cel puțin o vreme, până când își găsesc o altă cauză în care să investească ură, frustrare, dezamăgiri.
Când a fost condamnat Dragnea la închisoare cu executare, printr-o sentință definitivă, ăstora li s-a prăbușit întregul univers. De mai bine de doi ani, în momentul ăla, ei nu trăiau decât prin raportare la Dragnea. Îl voiau închis, îl voiau violat în închisoare, îl voiau mort. În ziua în care a fost condamnat și a ajuns în închisoare, le-a dispărut rațiunea de a exista. Mulți au rămas încremeniți în fața oglinzilor, căutându-și identitatea, punându-și întrebări abisale, de genul cine sunt și ce caut eu pe aici.
De sinuciderea provocată de sentimentul acut al inutilității i-a salvat pandemia. Dar mulți se aflau deja în depresii profunde, căci de la condamnarea dușmanului trecuseră aproape zece luni atunci când au lovit restricțiile. Dar au renăscut. N-au mai ieșit în piețe, să urle cu gurile rotunjite „Muie!“, ci s-au închis în case, cu lunile. De acolo, însă, au luptat din răsputeri cu noii inamici. Cei care nu purtau mască, cei care ieșeau pe stradă, cei care aveau alte păreri. Apoi a venit prima relaxare și s-au trezit, iar, fără rost pe acest pământ. Au renăscut în același timp cu numărul morților și al infectaților. S-au radicalizat, ar fi bătut pe oricine nu respecta la virgulă indicațiile oficiale. Dar ca să bată pe cineva ar fi trebuit să iasă de sub pat, ceea ce era dificil. Au înflorit cu adevărat de-abia când au apărut vaccinul și vaccinarea obligatorie care nu era obligatorie. Au fost cei mai înverșunați partizani ai limitării tuturor drepturilor posibile, ar fi vaccinat ei, cu mânuțele lor, pe toată lumea. Dacă ar fi ieșit de sub pat, desigur.
S-a terminat și asta, s-a dus ca și cum n-ar fi fost. Iar depresie, iar lipsă de scop în viață? Dar contemporaneitatea este generoasă cu cei defavorizați, așa că le-a dat un nou colac de salvare de care să-și agațe neputințele intelectuale: antiputinismul. Nu contează ce faci, nu contează ce spui. Dacă nu gândești și nu grăiești ca ei ești, pur și simplu, putinist, susținător al invaziei și aproape criminal de război.
Atât de simplă e viața lor, atât de limitată le e gândirea. Nu pot trăi și nu se pot simți cu adevărat importanți decât dacă cineva le pune în brațe un dușman, de cele mai multe ori imaginar: homofobul, pesedistul, antivaxerul și-acum putinistul. Putinist devii dacă ești casier la supermarket și nu te miști suficient de repede, putinist devii dacă stai în calea tricicletei sau n-ai în meniu alimente gluten-free. Apelativul n-are legătură cu Putin sau cu ce se întâmplă în Ucraina. E doar o gonflabilă de ultimă generație cu care unii își mai fac plăcerea zilele astea.
Oricum, miza a fost ridicată, am adus politica externă printre frustrările noastre meschine. Și asta e problema. Ce facem când se va termina asta? Unde putem urca mai departe? Cred că e timpul să se desecretizeze dosarele despre extratereștri. Numai poziționarea față de ființele ciudate din spațiu va mai putea, peste o vreme, să cearnă grâul de neghină.