Guvernarea României nu se măsoară doar în PIB, datorie publică, inflație, deficit, venit pe cap de locuitor ș.a.m.d. Există unități de măsură alternative, mai precise și mai ușor de înțeles. La fel ca sistemul britanic, care se exprimă în yarzi și livre pentru cei care nu înțeleg metrul și kilogramul, sistemul politic românesc vorbește în averi.
Lipsa infrastructurii, de pildă, are ca echivalent splendidele vile de pe malul lacului Como, proprietățile însorite de pe Riviera Franceză sau apartamentele luxoase din Dubai. Creșterea datoriei externe se mai măsoară în fonduri transferate în băncile din Emirate. Inflația se exprimă și în penthouse-uri, Lamborghini sau Ferrari. Creșterea prețurilor poate fi evaluată în zboruri Nordis. Declinul Educației se citește cu ușurință în parcuri fotovoltaice pe numele unor nepoți. Distrugerea industriei naționale de apărare, deficitul și ceilalți parametri care trag România în jos sînt mai ușor de interpretat folosind ca unitate de măsură cutiile de pantofi pline cu bancnote. E un întreg sistem de lungimi și greutăți care explică prăbușirea economică și socială a României. Acest sistem constituie suma averilor dobîndite de politicieni prin furt și corupție, prin exercitarea abuzivă și ilegală a funcției.
România și-a stricat cifrele macroeconomice în ultimii șase ani. Datoria externă a crescut de la 35% în guvernarea Dăncilă la peste 60% în guvernările Ciolacu-Bolojan, trecînd prin guvernările Orban, Cîțu, Ciucă. În acest interval au crescut aproape toate: datoria, dobînzile, deficitul, inflația, gradul de îndatorare, prețurile, nivelul de sărăcie. A scăzut, în schimb, numărul de dosare, arestări și trimiteri în judecată a politicienilor. A scăzut, cu alte cuvinte, frica.
În cazul demnitarilor care tremurau în baza unor dosare mai vechi, a crescut violent rata achitărilor, a prescrierilor, a dezincriminărilor, a nerecuperării prejudiciilor. A crescut, așadar, sentimentul de impunitate al clasei politice.
Acest sentiment a dat aripi unor infractori în blană de miniștri, deputați și senatori, primari, prefecți, secretari de stat, directori de companii și agenții de stat, funcționari publici mici și mijlocii, primari, șefi de consilii județene, consilieri.
Această faună vede nerușinarea nu doar ca virtute, ci ca obligație. Ceasul de zeci de mii de euro, costumul Brioni, treningul Loro Piana, zborul privat sau vacanța de lux semnalează nu doar bogăția frauduloasă și disprețuitoare, ci și totala nepăsare față de Codul Penal. Clasa politică (alcătuită tot mai des din țărani lacomi, fără școală, cu IQ modest) s-a obișnuit cu traiul în afara legii fiindcă legea s-a dat la o parte.
Magistrații au căpătat conștiință de clan, au intrat în jocul de putere și de privilegii. Au reamenajat cadrul iertării, incluzîndu-se în el. Cei șase-șapte ani de degradare economică și socială corespund unei epoci de impunitate penală vizibilă și, așa cum spuneam, măsurabilă în averi politice private. Există, dealtfel, o exclamație edificatoare a unui ministru de Finanțe din epoca Ciucă-Ciolacu: „Mă doare-n p…lă de deficit!”.
Dispărînd spectrul pușcăriei, a dispărut și măsura. Clasa politică își clădește azi prosperitatea pe alt model judiciar. S-au rărit autosesizările, trimiterile în judecată, condamnările, au proliferat dezincriminările, achitările, prescrierile, iar dacă se merge, totuși, la pîrnaie, e vorba despre o vizită scurtă, recompensată, la eliberare, cu neconfiscarea prejudiciului. Fotovoltaicele, conturile din Dubai, proprietățile din Franța și Italia, cutiile de pantofi, imobiliarele amantei, contractele cu dedicație și balastierele rămîn neatinse.
Se simte, așadar, nevoia unui suflu nou în parchete și tribunale. România nu se poate dezvolta fără o briză a pușcăriei. O spun cifrele. Și dacă instituțiile clasice nu se mișcă, poate trebuie adăugate altele. Pe lîngă neputinciosul Avocat al Poporului, s-ar putea înființa, de pildă, Procurorul Poporului. Adică un fel de comitet de formulat plîngeri penale pe baza informațiilor livrate de whistlebloweri și de presă. Parchetele se autosesizează doar dacă au chef, Curtea de Conturi și corpurile de control ale Guvernului sînt conduse de complicii politici ai celor pe care ar trebui să-i denunțe procurorilor.
Pe cînd un Procuror al Poporului, configurat să facă plîngeri și să sesizeze DNA în baza unor suspiciuni rezonabile, degajate din dezvăluiri media, ar reintroduce în clasa politică acel sîmbure constructiv de spaimă, acel germene civilizator al fricii, pierdut de mult, pe vremea lui Vlad Țepeș, și regăsit pentru scurt timp, într-o formă degenerată, în mandatul abuziv al doamnei Kovesi.