Începuturile biblice ale Justiției așa cum o cunoaștem azi în Europa și în coloniile sale de peste oceane n-au fost deloc ușoare. Să reluăm puțin povestea, pe înțelesul specialiștilor în drept ai zilelor noastre.
Prima Constituantă s-a reunit pe muntele Sinai. Din cauza spațiului restrâns, la lucrări au participat doar persoane cu inițiativă legislativă, Dumnezeu pe numele său, emanație a Genezei, și Moise, care juca rolul Monitorului Oficial. După finalizarea lucrărilor la prima Constituție (cuprinsă pe două plăci de piatră și dând doar cadrul general al sistemului judiciar al vremii, fără a intra în detalii), Monitorul Oficial a coborât din munte ca să aducă la cunoștința poporului legea fundamentală. Poporul, însă, pusese de un referendum înainte chiar de a cunoaște conținutul Constituției și votase, în totală necunoștință de cauză, un vițel de aur. Atunci când a ajuns Monitorul Oficial, poporul sărbătorea de zor în jurul vițelului. Monitorul Oficial s-a enervat, a certat poporul, a dat de pământ cu tablele legii, iar acestea s-au făcut zob. Cum ar veni, prima încercare de promulgare a celor zece porunci a fost un fiasco total. Din fericire, Monitorul Oficial s-a întors la inițiator, iar acesta, nefiind separat în stat, a insistat cu forma originală a legii, a și promulgat-o și a și pus-o în aplicare. Practic, Dumnezeu a dat legea, deci a fost legislativ, el a început s-o și judece din momentul în care tot el a promulgat-o și tot el a pus-o în aplicare, pedepsind, după caz, cu trăsnete, fulgere, tunete, potop și alte pedepse pe care le-a avut la îndemână. Dumnezeu a încălcat principiul separației puterilor în stat, e drept, dar în apărarea sa se poate spune că principiul cu pricina nu apăruse încă la vremea respectivă.
De atunci a trecut multă vreme, iar sistemul judiciar s-a rafinat mult. Au lucrat alde Hammurabi, Napoleon și mulți, foarte mulți oameni din ce în ce mai învățați, din ce în ce mai pricepuți în a face legi și a le explica, pe măsură ce ele devin din ce în ce mai complicate.
Rolul oricărui sistem legislativ este, în zilele noastre, acela de a reglementa relațiile dintre membrii societății, astfel încât aceștia să poată trăi în comunități fără a se călca mult prea tare pe bătături unii pe alții. Pentru că acest comportament nu este mereu la îndemâna tuturor, sistemele legislative prevăd și pedepse pentru cei care încalcă legile. Dar, până a se ajunge la pedepse, trebuie să existe persoane care să încalce legile și dovezi că s-a întâmplat așa ceva. Scopul sistemelor legislative nu este, așadar, direct aplicarea de pedepse. Pedepsele sunt un mijloc de coerciție, nu un scop în sine.
În România, însă, lucrurile nu stau chiar așa. În alte părți ale lumii, oamenii recunosc faptul că toți ne naștem egali. În România, însă, povestea asta nu se respectă. La noi oamenii se nasc nevinovați, unii, și vinovați, ceilalți. Nu-i poți deosebi de la bun început, dar îți dai seama la maturitate, când conștientizezi că tu și prietenii tăi sunteți nevinovați, iar cei din tabăra cealaltă sunt niște infractori, deci niște vinovați. Asta este societatea românească, mai ales în ultimii ani. Nevinovații sunt buni, puri, inatacabili, vinovații sunt răi, mânjiți din cap până-n picioare și doar o eroare face că nu sunt încă toți în pușcărie. Dar se rezolvă.
Desigur, aprecierea asta maniheistă aparține ambelor tabere, iar pe ici, pe colo mai apar nuanțe. Unii pot fi într-o perioadă vinovați, în alta nevinovați, în funcție de alianțe și de poziția în care se află. A devenit mult mai complicat de prin 2012 încoace. Până atunci știam clar, toți, că ăia de la putere sunt vinovați, iar ăia din opoziție sunt nevinovați. Dar din 2012, de când cei de la putere sunt și în opoziție, iar cei din opoziție au și un picior la putere, e un talmeș-balmeș de nedescris. Norocul nostru e că mai vin oameni cu ceva creier și limpezesc apele.
Astăzi, dușmanii binelui și ai purității sunt cei care se opun Justiției, adică inculpații, condamnații și penalii. Ei sunt răi și vinovați, chiar și înainte de sentințe definitive, pentru că au probleme cu anumiți reprezentanți ai sistemului judiciar. Și adevărul e că împotriva unor oameni de calitate deosebită cum este doamna Kövesi ridică vocea foarte mulți dintre cei care sunt acuzați de către procurori. Deci e adevărat că penalii, inculpații și condamnații sunt atacatorii Justiției.
Ciudat e că principalii apărători ai Justiției, șeful statului și șeful principalului partid de opoziție, sunt doi achitați. Exact, achitați, doi oameni pe care Justiția nu i-a condamnat. Iar când lupta o dau inculpații cu achitații, noi, belgienii, nu putem decât să stăm la mijloc și să așteptăm să obosească. Poate, după aia, vom putea vorbi și de principii, nu doar de răzbunare versus recunoștință.
