Broaștele rîioase ce-au sărit din gura dăscălimii române, cu ocazia unui terifiant sondaj, vor țopăi multă vreme de aici înainte pe catedrele școlilor noastre, unde taica popa vine la serviciu cu sufertașul, spre a le oferi copiilor cîte o linguriță de ortodoxism alunecos ca untura de pește.
După treizeci de ani de capitalism, cadrelor didactice li s-a făcut în sfîrșit dor de un nou tătuc și de o nouă „Cîntare a României”, în care cădelnița și busuiocul să țină loc de seceră și ciocan. Și cum în coca ființei lor dospesc cu seninătate nostalgia pedepsei cu moartea, rasismul, homofobia și gingașul concept al bătăii rupte din rai, spre a mă vindeca de rușinea nerușinării lor, dați-mi voie să reproduc o poezie pe care am scrijelit-o pe piatra de mormînt a profesorului de limba română care cerea, în anii ’80, mai multe ore de predare pe săptămînă:
Vara însoțește elevii la atelierul mecanic
toamna numără rîndurile de porumb
iarna zvîrle zăpada din fața școlii
primăvara cîntă la căminul cultural
mărețul timidul profesor de limba română
muncitor calificat în uzinele Sadoveanu și Tudor Arghezi
printre rigle și logartimi
printre fierăstraie și strunguri
își face și el loc într-o salopetă ușoară de cuvinte
și abia apucă să învețe copiii că H2O
se numea pe vremea străbunilor apă
că-i firesc să spui bună ziua și nu radical din 14
apoi să-i explice elevului Bujie Ion
că H.P.-B. nu-i o întreprindere oarecare
ci-i chiar Hortensia Papadat-Bengescu
că noi n-am avut timp să ridicăm piramide
și ne-am îngropat faraonii în folclor
că limba română e inoxidabilă Stop!
și din nou H2O, radical din 14, H.P.-B.,
fiindcă ora de limba română s-a și terminat
și abia peste o săptămînă ne vom mai vorbi.
