Există în politica românească o categorie de promisiuni electorale respectate cu o precizie aproape elvețiană. Din păcate, sunt exact acelea pe care alegătorii refuză să le creadă.
Klaus Iohannis ne-a avertizat înainte să ajungă președinte. În august 2014, pe când era candidatul care urma să ne salveze de Victor Ponta și, în linii mari, de tot ce era mai rău în noi: „Acum sunt un politruc care vrea să candideze la Președinția României”.
A explicat ulterior că fusese autoironie, un experiment didactic, o șmecherie intelectuală. Privind retrospectiv cei zece ani de mandat, explicația pare partea mai puțin credibilă a declarației.
Omul ne spusese. Noi am râs. După care l-am votat de două ori și, un deceniu mai târziu, ne-am supărat că profesorul de fizică din Sibiu nu a fost Dalai Lama încrucișat cu Churchill.
E o nedreptate, dacă stai să te gândești. Românul cere sinceritate de la politician, iar când politicianul îi spune sincer cine este, alegătorul presupune că face o metaforă.
Cu Nicușor Dan povestea este și mai frumoasă, pentru că avertismentul nu a fost accidental. A fost program politic.
A crescut electoral din imaginea omului „din afara sistemului”. Independentul, matematicianul, activistul, omul care nu seamănă cu politicienii. Atât de mult nu semăna cu ei, încât a fondat un partid, l-a dus în Parlament, a negociat susțineri, a câștigat de două ori Primăria Capitalei și, în final, Cotroceniul. O carieră remarcabil de lungă pentru cineva aflat permanent în afara politicii.
În 2012 a spus pentru HotNews: „Nu sunt un om politic, sunt din afara sistemului”. În 2023 explica limpede: „Strategia mea este de a-mi păstra independența”.
Corect. Independența politică în România este acea stare specială în care PNL, USR și, mai nou, PSD te susțin, votează pentru tine, negociezi cu liderii lor, te sprijini pe organizațiile lor, primești voturile electoratului lor — dar rămâi complet independent de toate acestea. Un fel de Airbnb ideologic: stai în casa partidelor, folosești bucătăria, dormi în pat, dar nu apari la întreținere.
Ajuns la Cotroceni, în plină criză politică, ne-a mai spus ceva: „Eu nu fac jocuri de partid”. Și iarăși ne-am mirat.
Doar că Președinția României nu este Asociația prietenilor teoremei lui Fermat. Președintele desemnează premierul, mediază conflicte și funcționează într-o republică în care guvernele ies, încăpățânat, din partide. Poți refuza jocurile partidelor. Nu poți refuza politica. E ca și cum ai accepta postul de portar, anunțând că, din principiu, nu atingi mingea, mai ales cu mâna.
Aici avem una dintre marile confuzii românești ale ultimelor două decenii: ne plac politicienii care ne promit că nu sunt politicieni.
Dacă un chirurg ne-ar spune, cu bisturiul în mână, „eu nu sunt medic, eu vin din afara sistemului medical”, am ieși din spital pe geam. În politică, fraza asta aduce voturi.
Am inventat astfel candidatul ideal pentru electoratul românesc: nepoliticianul. Trebuie să fie independent, dar să aibă majoritate. Să nu negocieze cu partidele, dar să facă un guvern. Să nu intre în jocuri politice, dar să rezolve crize politice. Să nu aparțină sistemului, dar să conducă sistemul. Și, pe cât posibil, să nu ne deranjeze cu amănuntul că democrația reprezentativă funcționează, în principal, prin partide.
Concluzia incomodă este că problema nu e neapărat că politicienii ne mint. Uneori ne spun exact cine sunt sau ce sunt. Noi îi votăm, apoi petrecem următorii cinci ani acuzându-i că s-au ținut de cuvânt.