În 1991, Dan Voiculescu a depus 230 de milioane de dolari în contul firmelor sale. Pe atunci, dolarul îşi trăia acut mistica, naivă şi aspiraţională, demnă de martirii primului secol creştin. Cu o mie de dolari puteai cumpăra un mic oraş de provincie, cu tot cu industria şi cu locuitorii lui. Asta, de fapt, făcea şi Voiculescu: investea în GRIVCO contravaloarea unor oraşe şi a unor industrii.
Banii au fost furaţi direct din comerţul cu tablă. După ce Securitatea i-a făcut de petrecanie, Ceauşescu n-a mai apucat să emita facturi, aşa că le-a emis Voiculescu. Cele nouă vapoare încărcate cu produsele oţelăriilor româneşti s-au vîndut în beneficiul unui om care a reuşit, în 25 de ani, cu toţi banii ăia şi cu multi alţii adunaţi între timp, să ajungă la puşcărie.
Primul finanţator strategic al economiei postdecembriste a fost Securitatea. Ca să poată domina piaţa şi resursele, fostul aparat de represiune a înţeles că, mai întîi, trebuie să le deţină. Aşa că a sunat goarna şi i-a chemat din cele patru zări pe ofiţerii acoperiţi care făcuseră dovada unui nivel convingător de lăcomie.
Miculii, Păuneştii, Adameştii, Voiculeştii, Nicolaii s-au prezentat bătînd din călcîie, au dat proba de travesti şi au primit rolul de milionar repatriat. Fiecăruia i s-a încredinţat o direcţie, o ramură economică şi un capital. Statul a fost silit să se dea la o parte, să-i lase pe infractori să-l percheziţioneze şi, în plus, să le asigure protecţie şi legi. Energia, petrolul, cimentul, medicamentele, mamuţii industriali, băncile, pădurile, minereul, proprietăţile, agricultura – toate aceste direcţii de business au fost alocate de statul major unor prădători de încredere.
Dar operaţiunea de preluare a avut sincope şi rateuri, fiindcă noii capitalişti cu epoleţi s-au dovedit mai proşti şi mai lacomi decît prevedea ordinul de serviciu. Curînd, furtul s-a transformat în jaf, iar profitul şi pămîntul pîrjolit au devenit scopuri în sine.
Bogăţia a făcut din foştii căpitani sub acoperire niste idioţi cu pretenţii, cu elicopter, cu televiziune şi cu echipă de fotbal, care şi-au îngropat prada în insula piraţilor. Ca regulă generală, nici unuia nu i-a ieşit vreo afacere cinstită. Cînd şi-au încercat mîna in mediul privat, fără proptele şi fără licitaţii aranjate, banii li s-au dus pe copcă.
În afara privirilor chiorîşe, societatea n-a primit nimic de la aceşti oameni. Parte a structurilor şi contopiţi cu ele, ofiţerii miliardari s-au mulţumit să fure la întîmplare şi să provoace haos acolo unde şefii lor doreau să fie disciplină. Mai toţi au dat cu oiştea-n gard. În afară de banii ascunşi şi de umbra puşcăriei, nimic nu aminteşte de trecerea lor pe pămînt.
Acum, dacă-i asculţi, se vaită că “se vrea distrugerea capitalului românesc”. E ca şi cum ai spune, la înmormîntare, că răposatul ar putea să moară.
Si totul s-a desfasurat sub ochii nostri ingaduitori. Iar cei ce ar fi putut sa schimbe cate ceva, guvernanti, parlamentari, manuitorii Legii, au inchis ochii pentru ca le picau si lor ceva firimituri, iar noi, masa de votanti, am inchis si noi ochii, atata timp cat primeam portiile de fasole cu carnati la zilele festive si ni se mai promitea cate ceva la pensie. Si ne indignam (dar numai in forul nostru interior) cand parlamentarii isi fac pensii nesimtite, iar tara e jefuita in continuare. Si pentru toate astea oare numai fostii securisti sunt de vina?
CDR si Milica ne-au „impacat” cu ei. atunci cand s-a decis mentinerea privilegiilor „revolutionarilor” si renuntarea la punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara. Tara, poporul, alegatorii s-au miscat in directia corecta in 1996, dar am fost tradati in secunda in care Constantinescu a fost declarat candidat al CDR, al lui Zoe Petre, al serviciilor (la schimb cu servicii), al colaboratorilor, turnatorilor, vandutilor si cumparatilor. Ciorbea, Radu Vasile, fratii Dimitriu, Sarbu, Costin Georgescu doar au desavarsit opera de contopire a intereselor (mergers and acquisitions).
Atatea vorbe si ce putine fapte. Un adevar ajuns viral, despre fostii si copiii lor cu conturi in insule, inca de pe uitate grabnic vremuri. Spus vesel si trist cum ii sade bine dlui Buscu, admirabil si copios, adevarul acesta istoric de tragic, nu putea sa fie altfel.
Orice am fi facut si orice ar fi incercat oricine, tot asa s-ar fi derulat. Este o realitate demonstrata si faptuita cu sprijinul celor cateva mii de functionari bublici care nici acum nu sunt costienti de complicitatea cu violatorii. Asa ca eu zic sa le zica in continuare Mister Buscu, ca poate se trezesc berbecii si in spovedania lor isi adauga si pacatul marii participari.
Care sunt sefii astia, dom’le? Ca toata lumea vorbeste de ei dar nimeni nu ii numeste. Unde sunt? Unde se ascund? Astia nu au conturi in care primesc comisioane? Sau conduc din umbra, asa ca hobby, sa se desavarseasca pe calea spionajului? Nu sunt si ei din aceeasi categorie ca teroristii din ’89?