Sceneta maimuțelor

„Ni s-a alăturat delegația africană“, ar fi zis ambasadorul României în Kenya, văzînd o maimuță atîrnînd la geam. Diplomații din Europa de Est, prezenți în sală, și-au stăpînit cu greu zîmbetele, dar au raportat formularea ca fiind rasistă. Maimuța, au precizat martorii, era neagră.

Ambasadorul a fost chemat în țară ca să fie pedepsit și acesta e singurul nostru eveniment diplomatic despre care a scris presa internațională în ultimii ani. E, cumva, una din rarele reușite diplomatice ale României. După atîta tăcere, ne-am făcut, iată, auziți.

Nu e un lucru de mirare, cîtă vreme diplomația a rămas o rețea de recompense politice și cumetrii, controlată de Servicii. În comunism, diplomația era gestionată de Direcția de Informații Externe, care-i raporta direct lui Ceaușescu. Toată lumea avea grad, cu rare excepții, cînd ambasadorii erau tovarăși din CC trecuți pe linie moartă și trimiși la odihnă. Pe atunci, diplomația era concepută pentru spionaj și procurarea valutei, așa că structura și personalul aveau logica lor.

După 1989, DIE a devenit SIE, iar cadrele tinere au înlocuit cadrele bătrîne. Fondul securist a fost păstrat, s-au schimbat doar cateva paragrafe în lege și în comunicatele de presă. O vreme, în anii ’90, s-au numit chiar ambasadori civili. Apoi, ideea de a folosi oameni din afara sistemului a fost abandonată. Sistemul, e drept, și-a îmblînzit exigențele, în sensul că a permis ceva mai mult partidelor să-și planteze rude, amante și clienți printre ofițerii deja plantați. Dar, în ansamblu, rata de ineficiență a noii diplomații libere și democratice a fost coborîtă sub standardele Epocii de Aur, cînd rețeaua reușea să fure și să păcălească multe state din Occident.

Azi, diplomația românească nu e măsurată cu nimic. Nu are planuri, nici obiective, nici bilanțuri. Nimeni nu-i judecă performanța în investiții aduse, în ocazii politice create, în contracte semnate cu țara în care operează. Asta fiindcă politica externă a României o fac personaje lipsite de vocație și pricepere, de voință și de inteligență.

Sînt cunoscute tăcerea și apatia președintelui Iohannis în chestiunile de politică externă, lipsa lui totală de inițiative, de idei, de perspectivă, de cuvinte. România nu are voce în lumea internațională, nu proiectează voință și putere, nu inspiră încredere sau profitabilitate, așa cum fac alte foste state comuniste, membre UE și NATO. Prin Iohannis, România practică un conformism păgubos, ba chiar dezastruos, care o ține în afara granițelor Schengen și ale SUA, în afara investițiilor majore, în afara marilor planuri militare, industriale și de infrastructură și la cheremul unor jocuri de corporație mărunte, umilitoare și prostești.

Ministrul de Externe Aurescu, fostul purtător de geantă al lui Năstase, un funcționar cu vocație de subordonat, a deprins în totalitate muțenia, surzenia și lîncezeala lui Iohannis. Nu numai că îi copiază mediocritatea, dar o și transmite întregului minister. El păstorește, de fapt, o fabrică de stat degeaba, cu angajați livrați de Servicii și de partide și cu filiale externe în paragină.

Dacă Aurescu ar fi avut o viziune civilă asupra diplomației n-ar fi introdus, mișelește, un criteriu de selecție pentru consuli. Legea 269/2003 privind statutul Corpului Diplomatic şi Consular al României stabilește condiții de eligibilitate cît de cît comestibile: să aibă Dreptul, să aibă studii superioare, să știe o limbă străină, să nu fi furat etc. Însă Aurescu a adăugat „să aibă o vechime în administrația publică sau în funcție de demnitate publică de cel puțin 10 ani“. Adică să fi fost primar, parlamentar, consilier, ministru, organ judiciar, prefect, magistrat, șef de agenție și toate celelalte poziții de subaltern în structuri de stat, obținute, în esență, prin partide sau Servicii.

Astfel, consulii generali care reprezintă România nu pot fi intelectuali sau profesioniști din afara sistemului, ci doar loaze politice și recruți, trecuți cu toții prin grila unui ORNISS calibrat de Servicii. Ambasadorii, în schimb, nu sînt constrînși să fi lucrat zece ani la stat. Numirea ambasadorilor e prerogativa președintelui, iar Aurescu n-a îndrăznit să-i limiteze capriciile.

Maimuța din Kenya s-a întîlnit la Nairobi cu un exemplar al diplomației românești, așa zice presa, dar rămîne întrebarea: care era, de fapt, maimuța? Mare parte din diplomații noștri au comportament antropoid. Se cațără pe sistem, n-au vorbire articulată, trăiesc în arborele genealogic al partidului, fac tumbe în fața dresorului. Participă la un ritual de înapoiere și stat degeaba orchestrat de masculii dominanți. Împreună cu președintele și ministrul de Externe, joacă într-o lungă și jalnică scenetă a maimuțelor.