Zilele trecute îmi amintii că fost-am și eu priponit la domiciliu pe vremea Bibicului pentru o retrocedare ilegală de libertate, chestie care îmi dă dreptul a mă considera un soi de strămoș al prințului Paul, al contelui Truică și al baronului Hrebenciuc.
Halind mai multă dulceață decît mi s-ar fi cuvenit, că nu doar brînza și carnea se dădeau atunci pe cartelă și cu țîrîita, ci și sfînta libertate de exprimare, băieții de la mănăstirea Secu au bunghit că n-ar fi rău să postesc o vreme în anticamera beciului tovărășesc.
Așa am inaugurat, odată cu Doina Cornea și cu vreo trei artiști certați cu munca din dulșele tîrg al Ieșilor, o formă subtilă de petrecere a timpului liber în sînul celulei de bază a societății multilateral dezvoltate.
Ajuns erou peste noapte pe la posturile de radio dușmănoase pentru perdaful pe care i l-am tras cu inconștiență secretarului general al partidului, fost-am căinat în fel și chip că-s nevoit să stau închis în casă doar cu nevasta douășpatru de ore din douășpatru, păzit de 18 absolvenți ai școlii de bune maniere de la Băneasa.
Drept îi că președintele Uniunii Scriitorilor de atunci îi băga în adormire pe cei cîțiva amici îngrijorați de soarta-mi, șoptindu-le că, atîta vreme cît KGB-ul mă alăptează printre stinghiile gardului cu șampanie și icre negre, nu le rămîne altceva de făcut decît să mă invidieze.
Emil Hurezeanu, care mi-a întins prompt o mînă prietenească pe unde scurte ca să nu fac bîldîbîc în copca depresiei, mă tachinează din cînd în cînd că, la ce poezii comisese subsemnatul, dacă pe lîngă arestul la domiciliu se învredniceau băieții să-mi rupă și un picior, precis înhățam Premiul Nobel.
Ghinionul fu că a tulit-o Tovarășul cu elicopterul de pe acoperișul CC-ului înainte de vreme, și o dată cu el mi se evaporară și răspîndacii de la poartă, astfel că odiseea mea anticomunistă sfîrși fără glorie și fără putința de a mă mai da vreodată mare, de cînd nobilele idealuri ale arestului la domiciliu fost-au întinate fără jenă de ciorditorii României capitaliste.