Sentimentul românesc al slugărniciei

Nu ne naștem slugarnici. Dimpotrivă. Când încă nu stăpânesc nici măcar un singur cuvânt, când au la îndemână doar plânsetele și gânguritul, copiii reușesc să se facă înțeleși și-și transmit foarte clar dorințele și, mai ales, nevoile ce trebuie satisfăcute. Pe parcurs se întâmplă ceva. În parte, e bine. Nu ne-am descurca cu o planetă de dictatori. Când dă peste unul mai serios, omenirea e bulversată o bună bucată de vreme. Închipuiți-vă cum n-ar face față dacă ar avea de negociat simultan cu câteva miliarde de tirani.

Dar educația, care ar trebui să-i transforme pe copii în adulți rezonabili și demni, dă rateuri uriașe. Uneori vorbim despre fenomene de masă, instalate la nivelul unor întregi categorii sociale sau chiar popoare. Poate nu e de la educație, totuși. Poate este ceva genetic. Sau poate nici asta. Poate ține de amplasarea geografică, de relief, de calitățile apei, de modul în care bate vântul. N-o să știm niciodată. Putem doar să ne uităm la rezultate.

Să luăm, de exemplu, cazul românilor. Popor viteaz, harnic și inteligent, care a rezistat eroic la porțile Orientului, dându-se huța pe ele, când într-o parte, când în alta a curții. Rarele momente de măreție ale românilor sunt mai puțin colective, ci, mai degrabă, individuale. Dar se agață toți de ele, idealizându-le, într-o înțelegere distorsionată a istoriei pe care au învățat-o nu din școală, ci din filmele de propagandă ale lui Sergiu Nicolaescu. E bine că o fac, totuși, e bine că se raportează la aceste accidente ale istoriei (cam unul la un secol, poate chiar mai rar), în timp ce orbecăie dezorientați în căutarea unui stăpân.

Românii pot să n-aibă mese prea îmbelșugate, pot trăi fără multe dintre răsfățurile lumii moderne, pot fi convinși că locul veceului e în fundul curții, dar să nu cumva să-i lași prea multă vreme fără stăpân. Sentimentul românesc al slugărniciei, însă, nu este dovada unei lipse de demnitate, a lașității. Dimpotrivă. Slugărnicia românească este forma supremă a inteligenței practice a acestui popor. Nimic nu pare să ostenească un popor mai mult decât efortul de a gândi cu propriul cap. Or, nu trăim într-o perioadă prea bună a omenirii. Nu e loc să risipim resurse. Dacă putem să ne odihnim creierele, dacă găsim pe cineva să gândească în locul nostru și, cu generozitate, să ne spună ce trebuie să facem și să credem, e bine să profităm.

Slugărnicia nu este rușinoasă. Slugărnicia este o retragere strategică, o regrupare a forțelor, un abandon plăcut în așteptarea momentului de glorie. Atunci când alții vor fi vlăguiți, când nu vor mai avea forța să meargă mai departe, românii vor ieși de sub ruine și vor conduce lumea. Ne pregătim de 2.000 de ani pentru asta. Am dovedit că avem răbdare și că îi amăgim de minune pe toți, lăsând impresia că suntem ascultători și supuși. Aplaudăm cu aparentă veselie tot ce ni se spune, plătim tributul care ni se cere, nu ne băgăm în vorbă atunci când discută oamenii mari despre chiar viitorul nostru. Dar ei nu știu ce-i paște, habar n-au că această aparentă slugărnicie ascunde o dârzenie de fier și planuri mărețe.

Am așteptat 2.000 de ani și poate, dacă avem noroc, vom mai aștepta încă pe atât. Dar ziua gloriei noastre va veni, negreșit. Până atunci, nu uitați: capul plecat, ochii în pământ și spinarea încovoiată! Asta-i calea.

25 de vizualizări