Paradoxul acestor zile e că nimeni nu se mai teme că alegerile vor fi furate. Toți se tem că alegerile vor fi corecte! Și politicienii, și noi. Ei, pentru că știu că un vot corect i-ar mătura de la putere. Noi, pentru că un vot corect ne-ar arăta exact cine suntem și ce vrem!
Iar între noi și votul acela stau trei nevolnici și o piesă de mobilier. Nu ocultele, nu dușmanii neamului, nu vreo conspirație, ci trei inși care se învârt de peste două luni în jurul unui scaun, în timp ce țara așteaptă pe hol.
Unul l-ar vrea și nu prea, dar nu-l poate lua.
Altul l-a pierdut legal și nu se mai dă dus.
Al treilea îl are în dar, însă nici măcar pe o bucă nu vrea să se așeze pe el.
Sorin Grindeanu a dărâmat un premier ca să-i ia locul și acum stă în fața ușii, cu numele pe listă și cu buzunarele goale de voturi. E omul care a dat foc casei ca să se mute în ea. Iar motivul pentru care n-are majoritate e chiar motivul pentru care a răsturnat guvernul: a mizat pe ipoteza că liberalii sunt exact ca el, că, lăsați fără funcții, își aruncă șeful la coș, cum ar fi făcut ai lui. Nu l-au aruncat. Nu fiindcă liberalilor le-au pocnit deodată principiile, ci fiindcă n-au altul care să-i ducă acum la douăzeci la sută. Așa că, în două luni, singura ispravă a lui Sorin Grindeanu a fost să-l facă pe Ilie Bolojan popular și să urce PNL-ul în sondaje.
Bolojan a fost dat jos de Parlament cu o majoritate-record și spunea că pleacă în opoziție. Se vede acum cât se grăbește. Stă cu mâinile pe butoanele puterii, cu riscuri politice zero și fără niciun fel de opoziție. E cea mai comodă poziție inventată vreodată de homo politicus. Deprimant e că, și după întâlnirea de luni de la Cotroceni, vorbește cu nerușinare despre responsabilitate, în condițiile în care inflexibilitatea lui blochează România.
Nea Ilie e necinstit pentru că nu recunoaște că timpul petrecut în acest haloimăs îi face bine. Putem constata cu toții că, în două luni în care nu s-a întâmplat absolut nimic, partidul lui a urcat cu opt puncte. O coincidență remarcabil de rentabilă. Provizoratul e cea mai bună campanie electorală pe care a avut-o vreodată; niciun Kensington nu i-a adus atâtea puncte. Pentru primii plătea partidul, pentru ce se întâmplă acum plătește România, pentru că nea Ilie a pus-o la spate. De dragul partidului și de dragul lui. Când s-ar mai fi profilat un demis ca el drept prezidențiabil? Când ai mai fi putut avea toate avantajele puterii și niciunul dintre riscurile ei?
Austerul de la Oradea e cea mai mare dezamăgire nu pentru că s-a dovedit un politician oarecare, ci pentru că a ajuns să semene cu omul împotriva căruia ar fi trebuit să lupte. Prigonit de tribunale, martirizat de sistem, înviat în sondaje, e traseul lui Călin Georgescu, pas cu pas. Avem acum doi mesia, aceeași teologie, alți sfinți. Unul e uns cu tămâie, celălalt cu ștampilă de instanță. Și amândoi au ajuns la convingerea care îi definește, că țara nu poate exista fără ei. Regret să constat, Bolojan nu e de aceeași mamă cu Grindeanu. E de aceeași mamă cu Georgescu.
Nicușor Dan e alt nefericit: are scaunul, dar parcă i-l trage cineva mereu de sub șezut. Aleargă după premieri iluzorii și se ascunde sub Constituție, deși Constituția nu e adăpost, e unealtă. Nominalizezi, pică. Nominalizezi din nou, pică. Nominalizezi pe cine vrei tu și, dacă pică, mergi la anticipate. Toată povestea asta n-avea de ce să dureze mai mult de trei săptămâni. Suntem în a zecea.
Țara n-are guvern cu puteri depline de peste două luni și nu s-a prăbușit nimic. Ne temeam că fără stat e haos. Adevărul e mai crud: fără stat e la fel. Un stat care poate lipsi două luni fără să fie observat nu e un stat, e o obișnuință.
Cât se ceartă „sfânta treime” pe scaun, celălalt mesia era duminică la Domnești, în colb, printre tarabe. Acolo nu s-a vorbit despre nimic din ce înseamnă guvernare. Nici prețuri, nici pensii, nici subvenții. S-a vorbit despre Matei Basarab, despre jertfă, despre grădina Maicii Domnului. Unor oameni care revând marfă chinezească și care trăiesc din banii trimiși de copiii lor din Italia li s-a spus că sunt rădăcina neamului. Și oamenii au crezut.
Așa cum cred în feudalismul cu buletin de vot, în capitalismul de cumetrie și în democrația originală. Cei mai mulți dintre noi vor, în aceeași ladă de zestre, și pe Ceaușescu, și pe dacii liberi, și pe Vadim Tudor. Atunci când vom admite asta, posibil să ne eliberăm ca nație; până atunci, jucăm în filme.
La Vatican, scaunul rămâne gol între doi papi și Biserica merge înainte, fiindcă sub scaun e o instituție. La noi, scaunul e disputat de trei oameni deodată și nu merge nimic, fiindcă sub el este nimic. Ăsta e sfântul nostru, scaunul. Singurul lucru la care ne închinăm cu adevărat de treizeci și șase de ani.
Iar sfânta prostime nu e mulțimea din târg. Sfânta prostime suntem noi, cei care mai credem că din această dispută inutilă poate ieși un salvator.
Cu anticipate sau fără, cu profetul din târg sau cu „mântuitorul” mai bine bărbierit, tot acolo ajungem: la guvernarea de aur.
Am mai avut una. Îi spuneam Epoca.
Asta ne vor aduce acești eroi de mucava.