Recep Tayyip Erdogan și-a comandat turban. Urmașii croitorilor lui Soliman cel Mare lucrează la el de la puciul din 2016, dar acum, cînd i l-au pus pe cap, se vede că i-au greșit cusătura. E, de fapt, turbanul lui Baiazid, sultanul nesăbuit și trufaș pe care Eminescu l-a învins la Rovine și care, pînă la urmă, a pierit într-o temniță mongolă.
Erdogan le vinde azi turcilor visul otoman, imperiul de altădată, mitul nemiloasei semiluni, furia dezlănțuită a Profetului, pîrjolul, jaful și băile de sînge în care se scăldau ienicerii, copiii de suflet ai lui Allah. Nu e loc în această panoramă pentru inflația și sărăcia care macină poporul turc, nu apar nici sutele de mii de victime ale epurării politice, asasinatele, arestările, morții ascunși ai cutremurului de acum un an, dispariția drepturilor și libertăților civice, islamizarea galopantă, corupția generalizată sau năpraznica îmbogățire a dinastiei conducătoare. Republica turcă a împlinit anul acesta un secol, dar Recep i-a pregătit un tort absolutist și îi va sufla în lumînare cu ardoare islamică. Kemal Atatürk, părintele Turciei moderne, nu mai poate fi decapitat sau sugrumat cu șnurul de mătase în stilul palatului Topkapî, dar i se pot incendia tablourile după ce vor fi date jos de pe pereți.
Erdogan avea planurile făcute de mult, poate chiar înainte ca acel mic grup de generali să cadă în capcana puciului. Numai că a așteptat o ocazie potrivită, cu ecou larg în lumea musulmană. Iar ocazia s-a ivit odată cu atacul Hamas asupra Israelului și victimizarea internațională a teroriștilor din Gaza, puși la grămadă cu poporul palestinian.
Recep Tayyip Erdogan și-a depus, așadar, dosarul pentru postul de apărător al cauzei palestiniene. De ce? Întîi, ca să șteargă din memoria turcilor suferințele din economie. Apoi, ca să-și creeze culoar spre poziția de lider al lumii musulmane din jurul Mediteranei. Numai că pe postul ăsta mai dau și alții concurs. În primul rînd e Iranul, care bagă bani grei în Hezbollah și Hamas, dar care e șiit. Lumea arabă e în mare parte sunnită, e condusă de Arabia Saudită, care visează și ea, prin Mohammed bin Salman, să conducă musulmanii din Orientul Mijlociu. Iranul nu vorbește limba originală a Coranului, ci persana. Imamii săi sînt o castă privilegiată de teologi cu puteri politice, în timp ce în lumea sunnită sînt simpli musulmani, gata să mîne comunitatea în direcția indicată de tirani. Nici turcii nu vorbesc limba Coranului și au, în plus, sechele laice de la Constituția lui Atatürk.
Rezultatul concursului e destul de neclar. Mai ales că e în lucru un fel arhitectură a păcii și bunăstării care leagă Occidentul american și israelian de Arabia Saudită, Emirate, Qatar, Egipt, Kuweit, Bahrain, Iordania. Lumea arabă sunnită a gustat din binefacerile acestei arhitecturi și nu e fericită s-o îngroape în tunelurile din Gaza de dragul unui strigăt fundamentalist. Conflictul din Israel a blocat pentru o vreme acordurile istorice ale Arabiei Saudite cu Israel, dar logica prosperității și a securității lucrează pe dedesubt împotriva terorii și a fanatismului. Chiar dacă e produsul unei culturi islamice, ultima generație de șeici are diplome în universități occidentale, gîndește ca Max Weber și ca Keynes și nu e dispusă să coboare din Rolls-Royce ca să se arunce în aer cu o centură de trotil. Nici Erdogan, cu tot neo-sultanatul său patetic, nu poate renunța la NATO, fiindcă NATO e singurul avantaj serios pe care îl poate aduce în lupta pentru dominația Orientului Mijlociu.
E, așadar, multă minciună și fățărnicie în toată această întrecere între pretendenți. Liderii Hamas trăiesc în Qatar, în Turcia, în Iran, state care pretind că negociază pacea și soarta ostaticilor. Martiriul e lăsat în seama unor tineri fanatizați, îndopați cu ignoranță și amfetamine și programați să moară în subteranele din Gaza. Asta pentru ca liderii statelor musulmane, toate dictaturi fără rest, să obțină un mic avans la examen.
Erdogan se întrece cu ayatollahul Iranului și cu prințul moștenitor al Arabiei Saudite, dar, după cum se vede, e o competiție babiloniană, cu limbi încîlcite și curente religioase diferite, un mozaic de pretenții și ambiții incomplete. Fiecare concurent arată ca o jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop.
În ciuda acestui dans fanfaron în jurul butoiului cu pulbere, nu există interes imediat pentru un război între state. Nimeni din lumea musulmană a Orientului Mijlociu nu-și permite să lupte contra Israelului, a SUA și, la o adică, a aliaților europeni, cu atît mai mult cu cît lupta pentru hegemonie îi dezbină pe favoriții Profetului. Israel își va putea elimina agresorii în Gaza, în sudul Libanului sau în Cisiordania, fără ca lumea musulmană să ia foc la modul militar. Islamul nu mai are nevoie de victorii. A cîștigat deja enorm prin propagandă, iar asaltul va continua acolo unde are succes: în Occident. Europa, mai mult ca SUA, se va confrunta cu radicalizarea marilor comunități musulmane, probabil cu noi atentate și cu noi măsuri bîlbîite, luate împotriva propriilor interese.
Iar Erdogan, noul Atatürk cu turban, va culege roadele farsei otomane și va pune noi presiuni și noi condiții oamenilor de paie de la Bruxelles, fiindcă Uniunea Europeană e sigurul partener cu care își permite să măture pe jos.
Nu și cu noi. Noi, urmașii lui Mircea cel Mare, îl așteptăm la Rovine, în parcarea de TIR-uri, înarmați cu bombe sexy, gata să-i termine pe spahii.