Cu deosebită mâhnire și cu adâncă lipsă de considerațiune se spune, de ceva vreme, că în România nu există opoziție. Și este cât se poate de adevărat. Pentru că, din primăvara lui 2012, în România toată lumea este la putere. Încă de pe vremea când președinte era Traian Băsescu și premier era Victor Ponta, toate partidele erau reprezentate, într-un fel sau altul, într-o structură de putere. USL-ul, deși inexistent la momentul alegerilor parlamentare din 2008, avea o firavă majoritate parlamentară, susținută de eternul UDMR și de balamaua UNPR, inventată de Băsescu. Tot USL-ul avea o parte a puterii executive, guvernul, în timp ce partea cealaltă a puterii executive, respectiv președintele, îi aparținea lui Traian Băsescu. Poate, puțin, și PDL-ului, care n-apucase să-și retragă oamenii din instituțiile în care și-i plantase la început de 2010. După alegerile parlamentare din 2012, împărțirea a rămas oarecum similară: o parte din executiv la USL, legislativul la USL, a doua parte din executiv la Traian Băsescu. Independentă era doar puterea judecătorească, așa cum îi șade bine acesteia.
Căci într-o țară democratică precum se pretinde a fi a noastră, Constituția prevede separarea puterilor în stat, în scopul echilibrării acestora. De aceea avem o putere legislativă, care face și reface legile, o putere executivă, chemată să le aplice, și una judecătorească, menită a le proteja. Pe ele, pe legi. Nu scrie nicăieri că puterea executivă și cea legislativă trebuie să aparțină unor partide diferite, dar ideea asta s-a împământenit la noi prin 2014, când, încercând să justifice în fața propriului electorat candidatura lui Crin Antonescu, Ponta a spus că ar fi normal ca un singur partid să nu dețină și legislativul, și Președinția în același timp. Dar USL era alcătuită din două partide, deci… Argumentul s-a întors împotriva lui în momentul în care Antonescu a dat bir cu fugiții, iar Ponta a devenit candidatul PSD la prezidențiale. Tabăra viitorului președinte Iohannis a transformat zicerea lui Ponta în axiomă, explicând că ar fi un dezastru pentru țară ca PSD să aibă și premierul, și Parlamentul, și președintele. S-a rezolvat, PSD n-a avut președintele. După care n-a mai avut nici premierul, că, deh, concentrarea puterii într-o singură mână e rea doar dacă e făcută de PSD.
În fine, au venit alegerile parlamentare din 2016 și PSD a revenit în balanța puterii, reechilibrând balanța. Balanță care, din punct de vedere al președintelui, nu era deloc dezechilibrată. Cum spuneam: dacă un singur partid dă și majoritatea parlamentară, și guvernul, și președintele, e nașpa în cazul în care partidul e PSD, e OK în cazul în care partidul este oricare altul.
În tot acest timp, tăcută, cea de-a treia putere, cea judecătorească, și-a văzut de treabă. Sau ar fi trebuit să-și vadă de treabă. Numai că, nu se știe cum, noțiunea de putere judecătorească a fost grav alterată în ultimii 12 ani. Pe nesimțite și lent, procurorii au devenit parte a puterii judecătorești. Or asta este complet greșit. Procurorii sunt și trebuie să fie parte a puterii executive. Ei reprezintă statul în relațiile cu cetățenii. De altfel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (Parchetul General) poartă și numele de Minister Public. Așa este în toate democrațiile: doar judecătorii reprezintă puterea judecătorească, în timp ce procurorii, apărând interesele statului, sunt asimilați puterii executive. La noi, procurorii au devenit, cum spuneam, parte a puterii judecătorești. Nu legal, nu la un nivel constituțional, ci mai degrabă la nivel de imagine. Dar se pune atât de tare semnul egalității între procurori și justiție, încât cei mai mulți au început să și creadă că așa e normal să stea lucrurile. CSM-ul, de exemplu, reacționează, acuzând atacuri la adresa “justiției” de fiecare dată când vreun procuror pretinde reparații morale după ce anumiți cetățeni își manifestă dreptul constituțional la liberă exprimare.
Să admitem, totuși, ceea ce admit și reprezentanții din ambasade ai țărilor cu adevărat democrate: procurorii sunt parte a puterii judecătorești. Așadar, și procurorii sunt la putere. Moment în care ecuația puterii în România devine extrem de complicată: PSD e la putere în Parlament și în jumătate din puterea executivă (guvern), dar e în opoziție cu cealaltă parte a executivului (Președinția); PNL și USR sunt în opoziție în Parlament, dar sunt la putere în partea executivului alcătuită de președinte. În raport cu puterea numită procurori, PSD e în opoziție clară și activă, în timp ce PNL și USR sunt minimum neutri. Judecătorii, adică adevărata putere judecătorească, par indeciși: ar face așa cum scrie la lege, judecând imparțial, dar tare le e că, dacă se ciocnesc prea contondent cu puterea nereglementată numită procurori, ajung rapid în opoziție, pe termen nelimitat, limitată fiindu-le doar libertatea, numărul de pachete la care ar avea dreptul lunar și vizitele de la familie.
În fine, o a patra putere se insinuează, în același timp discret și zgomotos: strada. E puterea care a dat jos Guvernul Boc, a blocat dezbaterea în Parlament a legii legate de Roșia Montană, a dat jos Guvernul Ponta și ar vrea să facă la fel și cu Guvernul Grindeanu. E o putere care n-are nici reprezentativitate și nici legitimitatea puterii legislative sau a celei executive, n-are în spate legile care definesc atribuțiile puterii judecătorești, dar are eficiența tuturor acestora trei la un loc. Strada este, în România, puterea care schimbă principiul de bază al democrației. Mai nou, nu majoritatea, ci minoritatea decide.
Putem să ne obișnuim cu asta, face parte din proiectul democrației originale, oricât de neplăcut ar fi pentru cei din stradă, care n-ar accepta în ruptul capului că sunt pe aceeași lungime de undă cu Ion Iliescu. Dar să nu ne grăbim cu verdictele. Totuși. Înainte de orice, să dăm cuvântul și societății civile. Așadar, domnule Adi Despot, câte puteri există într-un stat democratic?
Cum a blocat strada dezbaterea legii pentru Roșia Montană? Că strada tocmai asta a cerut!
„Cum spuneam: dacă un singur partid dă și majoritatea parlamentară, și guvernul, și președintele, e nașpa în cazul în care partidul e PSD, e OK în cazul în care partidul este oricare altul.” – esti pre-factual, in termeni reali despre ce alt partid putem vorbi? Doar PSD sau proto-PSD s-au aflat in aceasta situatie. Si esti post-factual in chestia cu minoritatea decide mai nou. Si PSD a fost ales tot de o minoritate, prin comparatie.
@mariana Corect!
Foarte bine scris
rezon!
L-a vazut cineva pe Nea Vintileanu??
Cum mai Gigi? De cate ori s-a spus la prezidentiale chesia asta „ca domnee, sa nu dam puterea doar la unii”, si de cate ori s-a spus asta la parlamentare ? Aritmetica at trebui sa fie simpla pentru toti. La parlamentare s-a schimbat refrenul „cica nu era bine cu penalii in parlament”. Pai ce facuram nea gigi?
Domnule de Hillerin, Consider ca ati sesizat si descris extrem de corect situatia preconizatului (de catre Constitutie) echilibru între puterile Statului, din ultimii ani. Este mai mult decât evident pentru oricine (cu exceptia celor care nu vor sa recunoasca) ca la noi Justitie înseamna mai ales DNA. România a devenit o republica a procurorilor, dar nu doar în ultimii vreo 12 ani, odata cu regimul Basescu si „campioni / campioane” ale Statului de drept precum Daniel Morar, Lucian Papici, O. Schmidt-Haineala, judecatoare ca Livia Stanciu sau Camelia Bogdan. Includerea parchetelor în magistratura este o reminiscenta a „justitiei” de tip bolsevik. Poate mai putini îsi amintesc de contestatiile în anulare la restituiri de proprietati (confiscate de komunisti) practicate de procurorii generali în anii ’90, la „sugestiile” lui Iliescu. Dar se pare ca, având în frunte pe eroina LCK, DNA a devenit (pretins) infailibila si de necontestat, în ciuda a destul de multe dosare invalidate de unele instante. Oare un Parchet general ferm si impartial nu ar fi suficient ca sa combata diverse tipuri de infractiuni, inclusiv cele de coruptie ? Dar fara a apela – mai ales – la interceptari / filaje sau la denunturi ale unor condamnati aflati în detentie.