Klaus Iohannis și-a anunțat candidatura la președinția României, pentru un al doilea mandat, în iunie 2018, cu aproape un an și jumătate înainte de alegerile prezidențiale. De atunci, KWI așteaptă în autocar, asemeni unei victorioase naționale a RFG, în timp ce, cu poarta goală, adversarii se chinuie, fără să reușească, să înscrie.
Ca de obicei, și la aceste alegeri prezidențiale au existat mulți chemați sau autochemați, pentru a rezulta un singur ales. Cum rezultatul era previzibil de foarte multă vreme, decizia PSD de a tărăgăna lucrurile și de a-și numi candidatul târziu în vară a fost o mișcare strategică greu de înțeles. Desigur, destul de străveziu, Liviu Drganea ar fi vrut să fie candidatul partidului la prezidențiale. Dar asta era, oricum, imposibil, chiar dacă nu ar fi ajuns în închisoare în luna mai. Iar un Dragnea candidat la prezidențiale ar fi adus partidul la un scor cu adevărat rușinos, cu mult mai mic chiar decât cel obținut la europarlamentare, probabil un scor care nu ar fi trecut de 15%. Probabil că Dragnea candidat prezidențial l-ar fi dus în turul al doilea pe Dan Barna.
Dar, dincolo de aceste calcule și speculații, realitatea ne spune că, mai mult ca niciodată, partidele au eșuat în a propune alegătorilor o soluție viabilă pentru funcția de președinte. Așa aparent golită de sens și putere, funcția de președinte atrage, de 30 de ani, unele dintre cele mai nepotrivite personaje. Care, culmea, ajung să fie foarte puternice, în ciuda prerogativelor constituționale. Președinții tătuci, în fața cărora nu crâcnesc partidele din care provin, unele structuri de forță și țuțerii spălați pe creier par a fi modelul preferat al alegătorului român. Dar n-ar fi așa dacă partidele nu ar propune spre candidatură astfel de personaje. De ce o fac este greu de spus. Dar e destul de clar că structurile slugarnice ale partidelor împing spre o slugărnicie generalizată. Ceea ce n-ar trebui să se întâmple.
Există, în acest moment, o destul de numeroasă masă de oameni care nu se regăsește absolut deloc și nici nu s-a regăsit în oferta partidelor la prezidențiale. Pentru că, de data asta, chiar nu au avut opțiuni reale. S-a votat, dar nu s-a ales. Pentru că nu era nimic de ales.
Problema reală este că nici măcar în partidele politice nu a existat o competiție reală pentru poziția de candidat prezidențial. Da, nici măcar grupările acelea mici, din ce în ce mai mici și mai nereprezentative, nu au avut de ales. Iohannis nici măcar nu a mimat o consultare cu partidul înainte de a-și anunța candidatura. Dăncilă a fost votată de un soi de elită a partidului, deși au existat suficiente voturi în filialele județene care nu au fost de acord cu candidatura sa. Dan Barna a fost votat de întreg partidul, dar nu și de membrii PLUS, partenerul de alianță. Iar exemplele pot continua. Interesează pe cineva cum a ajuns Toader Paleologu candidat? Nu, știu.
De obicei când există astfel de lamentații, întrebarea arțăgoasă a politicienilor și politrucilor este: „Și? Există o altă soluție? Nu există!“.
Ba da, există. Măcar candidatul la președinție ar trebui să poată fi decis de către oameni, de către popor. Iar asta nu e chiar atât de greu de făcut.
Avem cinci ani în față. Cinci. Cinci ani pe care România îi pierde, iar, aiurea. Dar putem face mai mult, pregătindu-ne să nu ne-o mai luăm. Dacă nu ne mișcăm cumva, nu-i exclus ca în 2024 să ne trezim că trebuie să alegem între Rareș Bogdan, Cosette Chichirău și Gabriela Firea sau cine mai știe cine.
În schimb, în loc să stăm și să ne văicărim, am putea să ne organizăm, nici măcar foarte riguros instituțional, și să propunem noi, alegătorii, un candidat. Timp de doi ani de azi înainte am putea să lucrăm la identificarea, verificarea și alegerea preliminară a unui posibil președinte care să ne reprezinte. Iar cei trei ani ce ar urma am putea să-i folosim pentru promovarea acestui personaj, pentru a-i da cât mai multe șanse la alegerile din noiembrie 2024. Se poate face acest lucru, nu este nimic de speriat aici. Nu este nevoie de bani mulți, nu este nevoie de structuri rigide și osificate. O adresă de e-mail verificabilă și o conexiune la Internet sunt suficiente în primă fază.
Da, pare utopic, chiar acum, zilele astea, când lumea încă își linge rănile profunde de după cele mai sinistre alegeri prezidențiale de până acum. Dar trageți aer în piept, gândiți puțin la rece și-o să constatați că se poate. Chiar se poate.