Am putea fi o ţîră jigniţi văzînd cu cîtă obstinaţie ne ocolesc refugiaţii sirieni care n-au chef să guste măcar o linguriţă din ciorba siguranţei naţionale a generalului Oprea.
Aşa că ne-am lăsat amuşinaţi de o tardivă recunoştinţă faţă de triburile cumane, pecenege şi agatîrşe care, profitînd de nesiguranţa noastră naţională de acum o mie de ani, nu ne-au considerat doar o simplă haltă în drumul lor spre nicăieri, ci au campat definitiv pe aceste meleaguri.
Putem spune, fără să exagerăm prea mult, că spaţiul mioritic a fost un fel de RFG al Evului Mediu, în care civilizaţia brînzei de burduf şi a fluierului cu patru găuri prefigura “civilizaţia untului”, atît de dispreţuită de filozoful Constantin Noica sub comunişti.
Să fi aflat oare azilanţii că, în pîrjolita Grădină a Maicii Domnului, violul e în top la jurnalele de ştiri? Şi că trei milioane de flăcăi şi de fete şi-au luat lumea-n cap înaintea lor, optînd pentru votul prin corespondenţă? Şi că ar mai fi vreo patru milioane de băştinaşi care s-ar juca bucuroşi de-a sirienii dacă ar avea puşi deoparte vreo două-trei mii de euro pe care fugarii Europei, buzunăriţi de traficanţii de carne moartă, i-au agonisit înainte ca americanii să investească în ISIS? Una peste alta, şi irakienii, şi sirienii, şi libienii, şi afganii au, ca şi noi, un defect din naştere pe care occidentalii nu-l pot înghiţi: aşa cum noi provenim din fostele ţări socialiste, şi ei provin din nişte foste ţări.