Se pune întrebarea dacă Iranul ar putea lovi fabricile de armament din România, așa cum face cu fabricile de armament din Israel și statele din Golf. Răspunsul e nu. Iranul n-ar putea face asta. Și nu fiindcă distanța e prea mare, nu fiindcă rachetele iraniene ar fi doborîte pe parcurs, deasupra Turciei, Bulgariei sau Mării Negre, de sistemele NATO, ci fiindcă n-ar avea ce lovi. România și-a distrus singură fabricile de armament, le-a culcat la pămînt mai ales în ultimii patru ani, de cînd a început războiul din Ucraina. A făcut-o cu înverșunare, acționînd prin miniștri, prim-miniștri, președinți, parlamentari, șefi ai Armatei și ai Serviciilor, aruncînd în luptă rezerve uriașe de prostie și de – să nu vă speriați de acest cuvînt pe deplin justificat – trădare. România și-a distrus industria națională de apărare cu o furie pe care planeta nu a mai văzut-o pînă azi. Operațiunea s-ar putea numi Tragic Fury.
Dar, pentru a mia oară, UE ne-a aruncat un colac de salvare. Se cheamă programul SAFE (Security Action for Europe). SAFE e azi ce era ieri NATO, adică noul cuvînt la modă, bun de invocat cînd vine vorba despre dezastrul din securitatea națională. Înainte ca NATO să devină un eveniment la care sponsorul ia invitații la bătaie, nici un prost din conducerea țării nu se putea abține să dea asigurări cu privire la „umbrela NATO“. La fel e azi cu SAFE. Nicușor, Miruță, Bolojan și ceilalți zmei ai securității și-au luat de o grijă. Scot SAFE la înaintare, îi pronunță numele și turuie un pic despre înzestrarea miraculoasă a României. Bat cîmpii cu aceeași suficiență pe care o afișau la utilizarea cuvîntului NATO, și asta e tot.
Teoretic, SAFE împrumută României 16,6 miliarde de euro pentru investiții în infrastructura de apărare. 4,2 miliarde merg la autostrăzi, 2,8 miliarde se duc la MAI, iar 9,5 miliarde rămîn la MApN. Pe aceste 9,5 miliarde, România a introdus 21 de programe: blindate, mașini de luptă, șalupe, corvete, costume de scafandru, rachete, radare, drone, muniție, soft-uri, instruire etc. Condiția e ca cel puțin 65% din aceste înzestrări să provină din UE și statele asociate (Islanda, Liechtenstein, Norvegia), plus Ucraina. România e inclusă în pachetul statelor UE. Cu alte cuvinte, UE și asociații pot furniza între 65 și 100% din nevoile apărării. Restul furnizorilor (SUA, Israel, Coreea de Sud, Turcia) au acces la maximum 35% din buget.
Ei bine, cele 21 de programe sînt centrate pe achiziții. Și nu doar din cauză că România nu are mai nimic din ce ar fi trebuit să aibă, ci, mai ales, pentru că și-a distrus industria de apărare. Nu mai are fabrici, nu mai are oameni, nu mai are tehnologie, nu mai are cunoștințe. Nu poate prelua mai nimic din producția, asamblarea și integrarea echipamentelor. Cele 25-26 de companii strategice ale statului (15 sub Romarm, restul companii aeronautice, de mentenanță, de comerț și entități navale) sînt azi în ruină financiară și industrială, carcase monstruoase în care bîntuie rugina și abandonul, colindate de umbrele unui trecut funcțional și profitabil.
În aceste condiții, rămășițele industriei române de apărare pot spera la cel mult 20% din banii SAFE. O speranță sabotată de birocrație, inconștiență, furt și incapacitatea reală – intelectuală, profesională și morală. Să nu fi fost condusă de generalii și politicienii ultimilor patru ani, România ar fi avut azi cel puțin opt companii strategice ale statului implicate în producția echipamentelor majore (obuziere, tancuri, rachete SHORAD/VSHORAD, muniție de 155, corvete, drone, elicoptere, minisubmarine, plus un hub NATO pentru mentenanța flotei F16 de pe flancul estic și din Ucraina). Asta ar fi însemnat capital străin, transfer de tehnologie, export, peste 5.000 de noi locuri de muncă și un impact semnificativ în creșterea economică. Guvernele și Statul Major au avut grijă ca nici industria privată românească să nu prindă aripi, refuzînd programele destinate dronelor, păcălind companiile care au investit bani în cercetare și dezvoltare, anulîndu-le comenzi și împingîndu-le să lucreze pentru alte state NATO, mai conștiente de urgențele apărării.
Chiar și așa, SAFE e binevenit. Atît că se va lăsa așteptat mult și bine, cu întîrzieri românești la semnarea contractelor, cu comisioane ce conțin vipușca generalilor din gruparea Zisu, cu prețuri umflate de oligopolul industrial franco-german și cu livrări care încep tîrziu, unele după 2030, poate prea tîrziu. România nu are nevoie de inamici. Și-a făcut un obicei din a se ataca singură, de a-și ținti și bombarda singură interesele de securitate. Iar dacă războiul e 80% industrie și 20% luptă propriu-zisă, avem 20% șanse să rezistăm. Din care 30% reprezintă comisionul.