Același zid gigantic, clădit cu material din Epoca de piatră, și același tren apropiindu-se în viteză. În tren, ca de obicei, doarme poporul român. Cu cîteva secunde înainte de impact, istoria se scrie la secțiile de votare, cu pleoapele închise, cu greșeli de ortografie, cu mintea rătăcind pe TikTok. După izbitură, nu se trezește nimeni. Morții și răniții sînt dați uitării, gemetele și vaietele se transformă în emisiuni de analiză politică. Nașul e invitat la știri. Mecanicii promit pentru data viitoare un tren mai rapid. Nu e nimeni vinovat, fiindcă nu există nici o speranță.
Sînt două tabere care pot lua puterea. Una e tabăra PSD, cealaltă e tabăra „dreptei“. Puterea înseamnă în primul rînd Președinția, căci de acolo se poate clădi piramida în jos, către baza ei. PSD îl are pe Marcel Ciolacu și o schemă simplă: să-l bage în turul doi cu Simion. Știe ce are de făcut, are mijloacele și legitimitatea politică. Nu e nici ilegal, și nici imoral să fabrici o schemă electorală, iar PSD știe jocul și are trecutul necesar. Dacă nu-l bagă pe Simion în turul doi, riscă să piardă iar ceea ce a pierdut douăzeci de ani la rînd. Pierzînd a cincea oară Președinția, pierde mai mult decît celelalte partide: zece ani de control total al instituțiilor și resurselor, un vis încă neatins. Chiar dacă are mare nevoie de meditații la engleză și la economie, Marcel Ciolacu are traiectoria lucidă spre Cotroceni, calculele făcute, cronometrul pornit, oamenii la posturi.
Tabăra „dreptei“ e formată din PNL, USR, PMP, Forța Dreptei. În secțiunea prezidențială, l-ar conține și pe Mircea Geoană. Dar candidații acestui grup de ambiții unilaterale nu au nici conștiința unirii și nici a dezastrului. Par să nu înțeleagă că schema Ciolacu-Simion reprezintă un plan concret, care e gata să-i spulbere, cu tot cu vanități și cu sondajele de încurajare. Candidînd separat, Nicolae Ciucă, Mircea Geoană și Elena Lasconi se îndreaptă spre o probabilă înfrîngere pe persoană fizică, cîtă vreme adunîndu-se în jurul unui singur candidat, îl pot elimina pe Simion din turul doi. Dacă-i întrebi cine ar trebui să renunțe, fiecare îi arată pe ceilalți doi. Lasconi invocă poziția în sondaje, ca și cum sondajele ar fi altceva decît o trusă de vanitate. Geoană îi dă înainte cu anul independenților, fără să se înțeleagă clar cînd pică acel an, iar Ciucă își numără primăriile așa cum își număra bravul soldat Svejk zilele de arest. E prea multă înfumurare și sînt prea multe socoteli greșite în tabăra anti-PSD ca să iasă o coaliție de ultim moment, cu doi candidați care cer electoratelor să-l susțină pe al treilea. Dar de cînd sfinții Dumitru și Parascheva fac minuni cu nemiluita, cine știe…?
Dacă va cîștiga Președinția, Ciolacu va avea de gestionat o țară deprimată și umilită de alegerile sale, împovărată de plata datoriilor și creșterea taxelor, pîndită de sărăcie și bîntuită de spaimele războiului. Nu i-ar strica o legitimitate mai puternică, alta decît cea născută din schema cu Simion. Dacă ar cîștiga în fața lui Ciucă, a lui Geoană sau chiar a lui Lasconi, Ciolacu și-ar spori îndreptățirea și autoritatea. Iar dacă, dimpotrivă, ar pierde în fața oricui altcuiva decît Simion ar fi o înfrîngere decentă.
Ar exista un sens în toate astea dacă n-ar exista în societate o paralizie cronică, ale cărei cauze e inutil să fie căutate acum, fiindcă nimeni nu mai are chef să răscolească în dezamăgirile unei generații, în dosarele Securității și prăbușirea definitivă a școlii. Societatea – sau ce a mai rămas din ea – va trece iarăși cu vederea, va lăsa iarăși să-i scape ocazia din mînă. Se va cufunda apoi în somn, în următorul tren, privind pe fereastră, cu ochii închiși, cum se apropie următorul zid.