La un moment dat, Putin va fi forțat să îngroașe gluma și să pună la încercare NATO. Există o numărătoare inversă pînă la acel moment. O spune situația de pe front, o spun situația din Rusia, noua diplomație internațională, noua cursă a înarmării, noile amenințări nucleare, reconfigurarea strategică a planetei. O spun mii de voci calificate.
Dacă Putin va lansa un atac asupra unui stat NATO (episod care îngrozește, și tocmai de aceea produce fenomenul negației înverșunate), va trebui să țină seama de două lucruri. Întîi, să țintească statul cel mai vulnerabil din punct de vedere geografic, strategic, militar și politic. Apoi, să facă asta în timpul mandatului Trump, fiindcă ar beneficia – acest lucru e vizibil – de cea mai tolerantă reacție.
Prin urmare, dacă Putin ia această decizie războinică, ar trebui s-o ia pînă în prima zi de marți a lunii noiembrie, anul 2028. Iar dintre toate țările NATO care ar putea fi ținta unui atac rusesc, România are prima șansă. Nu Germania, nu Franța, nu Marea Britanie, nu Italia și în nici un caz SUA. Nici Polonia, noua superputere din flancul estic, nici Ungaria, prietena lui Putin, nici Slovacia sau Cehia, care au lideri pro-ruși, nu Bulgaria și nicidecum Turcia, a doua armată terestră din NATO. Nu Finlanda, care a mai învins Rusia în 1939 și care se pregătește de război din 1945, nu Suedia și Norvegia, ambele producătoare de armament de înaltă tehnologie, care au armate și flote ultramoderne. Chiar și statele baltice îi cedează României prima lovitură de rachetă, fiindcă în jurul lor a fost creat un sistem defensiv care include nu doar prezența trupelor NATO și mobilizarea populației, ci și flotele Marii Britanii, Norvegiei, Suediei, Finlandei, Danemarcei, Germaniei, Poloniei, care fac din Marea Baltică un lac nord-atlantic.
Înainte să te uiți la șefii de stat și de guvern ai României, la miniștrii Apărării și Economiei de ieri și de azi, la șefii armatei, la comisiile parlamentare de apărare, la șefii Serviciilor și la pericolul pe care acest grup de oameni și instituții îl reprezintă pentru țara pe care o conduc, e bine să te uiți la hartă. România stă între fălcile unui pește geografic, cu maxilarul superior format din prelungirea avansului rusesc în Ucraina și mandibula șiroind de apa Mării Negre. E cel mai vulnerabil teritoriu din flancul estic, o invitație strategică pe care nici un general rus n-ar refuza-o. Mai ales de cînd retragerea trupelor americane de la baza Mihail Kogălniceanu arată ca o eliberare de culoar. Și, că veni vorba, să-l cităm aici pe ministrul Moșteanu: „Nu mă aștept să vină francezii cu trupe suplimentare acum. Nici ei nu sînt în cel mai bun moment“.
În acest countdown fatalist, României îi rămîn, în cel mai bun caz, trei ani. E greu pentru conducătorii politici și militari să înțeleagă și să facă tot ceea ce n-au înțeles și n-au făcut în zece. E ca și cum și-ar da bacalaureatul tîrziu, după ce au terminat, pe hîrtie, facultatea Bioterra.
Președintele, premierul, miniștrii, Statul Major și Parlamentul trebuie să priceapă, în al doisprezecelea ceas, că o țară nu-și poate lăsa apărarea națională în grija altor state, oricît de prețioase și generoase ar fi asigurările date. Ar trebui să știe – dacă nu din istoria învățată la școală, măcar de la canalul History, difuzat pe cablu – că războaiele înseamnă 80% industrie și abia 20% luptă. Ar trebui să vadă că industria națională de apărare e sabotată sistematic de o mafie a achizițiilor scumpe, care creează dependență de stocuri străine și pune în pericol capacitatea de rezistență, în timp ce producția în țară asigură fluxuri adaptate și asigură creștere economică. Acești oameni ar trebui să înțeleagă că e nevoie de schimbări radicale în armata României, de comandanți tineri, de moral, de spirit de corp, de solde și de perspectiva generală a unei cariere de prestigiu și onoare; că banii furați de generalii cu burtă, înveșmîntați în decorații, pensii și combinații, trebuie investiți în instrucție și know–how de nivel NATO.
Împrumuturile SAFE sînt binevenite, numai că, în lipsa unei viziuni clare de la Statul Major, ele întorc sumele către industria germană și franceză, care profită de presiunea termenelor scurte și dublează prețurile. Toate echipamentele grele ar trebui și pot fi produse în România, la prețuri mai mici decît importurile și la termene mai scurte, sub controlul direct al armatei. La fel, furnizorii de soluții, echipamente și tehnologie trebuie diversificați și abordați direct, pentru că marii producători din SUA și UE încorporează tehnologii din state creative, cum ar fi Norvegia, Turcia, Israel, pe care apoi le revînd țărilor disperate de pe flancul estic.
România are nevoie de un șef al Apărării cu puteri industriale depline, fie el președinte, ministru, general sau instituție. În momentul ăsta n-are. Tot ce are e un banc.
Medicul îi aduce pacientului analizele. Are o privire sumbră.
Pacientul: Dom’ doctor, e grav?
Doctorul e mut și întunecat la față.
Pacientul: Vai de mine! Cît mai am de trăit?
Doctorul: Zece…
Pacientul: Ani?… Luni?… Săptămîni?… Zile?
Doctorul: …nouă, opt, șapte, șase…