Dacă încremenirea și muțenia ar fi criterii de eligibilitate la Bruxelles, decoratorii clădirilor oficiale l-ar desemna pe Klaus Iohannis cel mai bun dulap fabricat în cele 27 de națiuni membre. La cerere, România ar putea furniza o piesă desăvîrșită de mobilier, potrivită atît pentru holurile Consiliului European, cît și pentru alte încăperi. Înalt și nemișcat, tuns puțin în creștet ca să aibă stabilitate vaza cu flori, și dat cu lac în culoarea lemnului Schweighofer, Iohannis ne-ar reprezenta cu succes într-o firidă sau într-un antreu, cînd trec politicienii spre ședințe. I s-ar putea pune ziare în buzunarele laterale –Politico și Financial Times–, iar pe brațele întinse lateral ar fi binevenite cîteva agățători de haine.
Zvonul scos din pălărie de PNL, care-l plantează pe Iohannis în fruntea președinților și premierilor UE, arată ca propunerea lui Ceaușescu pentru Premiul Nobel, venită de la Combinatul Siderurgic Galați. Știm cu toții că nu există nici o șansă – nici politică, nici tehnică, nici reputațională –, știm că nimeni nu-l ia în calcul fiindcă e un ciudat cu aer de garderobier, fiindcă tăcerile și chiulul fac o impresie proastă, fiindcă în cei nouă ani de prezență la Consiliu a strălucit prin absență. Știm toate astea și, totuși, îi ascultăm pe liberali și pe pesediști cum își oferă unii altora flori cu ocazia numirii lui Iohannis, cum pun la cale mandatul interimar al lui Ciucă și cum îi permit valorii să triumfe în Europa.
Dacă l-ai întreba cum vede el treaba, Iohannis ar spune, cum a mai spus și în legătură cu NATO: „Aș evalua situația foarte serios și aș face o declarație publică“. Cu alte cuvinte: „Mîine mi-aș lua zborul, nu e clar?“. Iar aici trebuie să adăugăm că un președinte de țară se confruntă cu trei agende: una națională, una a rămînerii în funcție și una personală. Agenda națională a lui Iohannis a fost, după cum s-a văzut, nulă. A scăldat-o el cu cîteva lozinci la modă – ba cu anticorupția, ba cu stabilitatea, ba cu „România educată“ –, dar s-a dovedit un simulant slab, care n-a reușit să-și păcălească nici măcar suporterii.
În schimb, agenda rămînerii la putere a avut cîteva pagini scrise de mînă. Urît, cu mîzgăleli și cu greșeli, dar au fost cîteva. Iohannis s-a înfrățit cu Dragnea cînd a fost nevoie de „guvernul meu“, a numit premieri de la PSD și a dat-o jos pe Kövesi ca să nu fie suspendat, a scos de la guvernare Pe-Se-De și a pus în locul unor loaze de stînga cîteva loaze de dreapta, după care a readus Pe-Se-De la putere într-o coaliție cît se poate de monstruoasă, căreia i-a spus „stabilitate“. Așa a rămas la putere, iar toate aceste fapte le-a săvîrșit de nevoie și în silă, sfătuit de Servicii, de propria aroganță și de propria ignoranță.
Dar singura agendă pe care a contat Iohannis a fost cea personală. Tihna la serviciu, grandomania, protocolul de lux și căpătuiala au fost reperele lui politice, la care acum, pe final de mandat, se adaugă două: continuitatea în sinecură și închiderea tuturor situațiilor penale. Iohannis lucrează cu sîrg (dacă această formulare poate fi imaginată) la prelungirea în bune condiții a agendei personale. De aceea tace ca mortu-n păpușoi cînd alde Rareș Bogdan delirează cu președinția Consiliului European: doar-doar s-o mai alege cu o minune. Căci viața i-a fost presărată cu destule fapte miraculoase. De la venirea lui bruscă în fruntea unei țări demne de dispreț și pînă la realegerea fără emoții, sau de la protecția divină a Serviciilor la nesfîrșita răbdare a unui popor inferior – toate aceste evenimente supranaturale par hărăzite de ceruri unui om special, unui ales de Dumnezeu pe criterii de merit rămase secrete.
Între noi fie vorba, acest șir de miracole se încadrează într-o galerie mai mare, ce-i cuprinde pe mai toți președinții și premierii României, pe deputații, senatorii, primarii și miniștrii peste care dăm după ce ne dezmeticim a doua zi după vot, cînd tabletele STS și ambasadele au pus accentul final pe exclamația electoratului. Dar parcă la Iohannis minunile au sărit calul și au dat pe dinafară. De aceea, el o așteaptă azi, în binecunoscuta-i tăcere, pe următoarea. N-a fost să fie NATO, n-o fi să fie nici Consiliul European, dar – cine știe? – poate o fi Comisariatul de Afaceri Externe. Și dacă n-o fi nici ăsta, rămîn încă destule sinecuri, de la președinția PNL pînă la funcția de prim-ministru în guvernul PSD-PNL.
O ultimă minune a Sfîntului Dulap e inevitabilă, mai ales cea care s-ar săvîrși într-o vilă din Florida, cu dese arătări muritorilor pe pîrtiile de schi din bogatele stațiuni europene.