Vocea și talentul

România are graniță directă, prin intermediul Mării Negre, cu Rusia. Doar 300 de kilometri despart somnul comandanților noștri politici și militari de posibilitatea fatală a unui război pe care, dacă e să se petreacă în realitate, l-am pierde cu viteza fulgerului, înainte ca aliații noștri să se pună de acord asupra articolului 5.

Pe lîngă orbire și surzenie, pare că o încă o boală gravă i-a lovit, de ani buni, pe cei cîțiva politicieni responsabili, după Constituție, cu apărarea țării. Toți ca unul repetă lozinca de lemn cu NATO și presară peste ea, ca un praf miraculos de la teleshopping, parteneriatul strategic cu SUA. În rest, nimic. Ai zice că România nu are nici armată, nici arme și nici griji.

În realitate, noi știm că România are armată. Judecînd după numărul de generali, ar trebui să aibă efectivele lui Batu Han și Ogodai cînd au invadat Europa, în 1241. La generali activi stăm aproape la fel de bine ca Franța și Marea Britanie, depășind Germania, Belgia, Olanda. Cu tot cu avansații din ultimii zece ani, armata română se poate mîndri cu aproape 1.900 de generali activi și în rezervă, adică patru batalioane cu lauri la caschetă, vipușcă lată și doctorat.

La fel, știm că armata română are și arme, fiindcă de cinci ani face cumpărături frenetice cu plata în avans, ca împărăteasa Ecaterina cea Mare cînd își dorea bijuterii. Diadema noastră de nestemate militare numără rachete Patriot, transportoare Piranha, avioane F16 și cîte și mai cîte. Sigur că patru cincimi din rachete încă nu s-au fabricat, că transportoarelor nu li s-a descoperit încă sensul de înșurubare a turelei și că facem poliție aeriană cu avioanele altor națiuni, fiindcă ale noastre zboară doar la defilare. Dar toate aceste achiziții există, și avem ca dovadă șapca președintelui Iohannis, care ne garantează tuturor că banii s-au dat.

Cu toate astea, cu toate că aerul e încărcat de pulbere, iar poporul dă pe mîna armatei cinci miliarde de euro pe an, nimeni nu adresează plătitorilor de taxe un cuvînt explicativ sau de liniștire. Oameni buni, avem atîtea trupe, atîtea tancuri, atîtea rechete. Avem planuri bine puse la punct, avem generalii la datorie și muniție destulă. Ne coordonăm cu aliații la milimetru, dar sîntem gata, cu forțele noastre, să înfruntăm, la nevoie, inamicul. Armata română e pregătită. Că doar de-aia îi băgați anual 2% din PIB în buzunare.

Mai toți șefii de stat și de guvern și-au liniștit popoarele cu mesaje argumentate, mai toți au transmis un semnal de încredere bazat pe fapte și cifre reale, proprii, naționale, iar deasupra au așezat cireașa alianței nord-atlantice.

La noi, în schimb, nimic. Muțenie totală pe subiectul forțelor interne și nesfîrșita milogeală pe subiectul trupelor străine. Aceste trupe vin oricum, deplasarea lor face parte din strategia SUA și NATO de descurajare. Dar din văicăreala lui Iohannis românii înțeleg că doar ăia o mie de militari americani se vor ocupa de apărarea țării și se îngrijorează.

N-am auzit deloc în aceste zile cuvinte demne de o politică externă realistă. Sigur că Ucraina trebuie sprijinită în acest conflict care pune în pericol, pe viitor, integritatea oricărui stat independent. Dar în Ucraina, comunitatea românească e persecutată pe față. O jumătate de milion de români bucovineni sînt deznaționalizați și ucrainificați forțat. Învățămîntul în limba română e eliminat printr-o lege abuzivă. Tinerii din Bucovina de Nord sînt recrutați, luptă și mor în Donețk și Luhansk, pentru interese care nu sînt ale lor.

Ucraina nu ne-a copleșit vreodată cu prietenia ei, nici chiar după ce aroganța de republică sovietică i s-a mai înmuiat – iar aici trebuie doar să amintim pretențiile deplasate asupra platformei noastre continentale și construcția agresivă a canalului Bîstroe. O diplomație cu instinct politic și puțin patriotism ar fi negociat măcar soarta românilor din zona Cernăuțiului înainte să declare sprijin necondiționat pentru cauza ucraineană. Dar prostia, nepăsarea și securismul sînt, se pare, singurele arme ale diplomației românești.