Poetă, jurnalistă și, de curînd, autoare de teatru, Elena Vlădăreanu a fost premiată pentru poezia ei. Un premiu l-a refuzat spunînd că nu se consideră superioară contracandidaților ei. Ca dramaturg, lucrează împreună cu soțul ei Robert Bălan, care e și regizor.
Cristian Teodorescu: De unde ți-a venit ideea de a scrie teatru despre mîncare?
Elena Vlădăreanu: Eu de mult mă gîndesc la un text despre mîncare. Nu neapărat teatru, nu neapărat într-un gen anume, ci undeva niciunde, așa cum sînt toate textele mele. Dar eu fantasmam pe o dimensiune recuperatorie a lui, pe nostalgie și hrană ca iubire, pe arome și memorie. Robert, cu care am lucrat la Identic natural, voia ceva mai ancorat în prezent, așa că am pus cîteva lucruri cap la cap și am încercat, vorba aia, să-mpăcăm și capra și varza, adică și nostalgia mea, și obsesiile lui.
C.T.: Cum v-ați documentat tu și soțul tău, regizorul Robert Bălan, pentru piesa asta, Identic natural?
E.V.: Am citit mult, presă, cărți, am văzut filme, am discutat cu oamenii, ne-am amintit. Ne-am documentat la fața locului, în parc, acolo unde, zi de zi, se dă adevăratul război al pufuleților și al gustărilor sănătoase, și pe net, pe rețele de economie neagră, acolo unde sînt traficate zburătoare de țară cu ouăle aferente, borcane cu zacuscă, cozonaci, miei și porci, periodic cîte un vițel de lapte. Un singur regret am, că Varujan Vosganian a venit cu ouăle dumisale după premiera noastră și nu am putut să facem o scenă cu dedicație.
C.T.: Bucătarii sau, cum li se mai zice, chef-ii vin la piesa voastră?
E.V.: Ținînd cont că, odată cu Master Chef în România, tot omul cu o tigaie în bucătărie se autoînvestește (master)chef, aș putea spune că am avut numai chef-i.
C.T.: Spectatorilor li se face foame la Identic natural?
E.V.: Nu cred. Mai degrabă își amintesc de conserva aia de ton păstrată în cămară pentru următoarea rundă de paste și care ar putea fi contaminată cu cesiu radioactiv, și se întreabă dacă s-o arunce cum ajung acasă sau, io știu, o fi safe s-o mai țină o noapte în casă și să o arunce a doua zi? Oare cesiul ăla trece prin metalul de conservă și prin pereți și radiază așa sau poate totuși nu trece?
C.T.: De ce vorbim azi atît de mult despre mîncare?
E.V.: Cînd nu am mai consumat nici timp, nici energie creativă cu procurarea hranei, am generat o nouă problemă, aparant insolvabilă: originea. E sănătos ceea ce mîncăm? Sănătos prin raportare la ce? Vegan, raw-vegan sau carnivor? Cu sau fără E-uri? Natural sau identic natural? Bineînțeles că pe undeva și-au băgat coada și marile companii farmaceutice, cu ideea lor fixă să ne dea suplimente ca să ne reglăm nivelul de colesterol, sau producători de dulciuri și zahăr, care ne-au convins că grăsimile ne omoară. Ei, aici e aici, butonul ăsta ”ne omoară”, cum îl apasă cineva puțin, cum ne activăm, e butonul nostru de panică. A dispărut, cred, funcția de share-uire a iubirii prin hrană, ceea ce ne dezumanizează (un pic mai mult), preocupați atîta de consecințele impactului dintre bolul alimentar și propriul organism. În spectacolul nostru e o scenă între Mama și Copilul venit în vizită, probabil cu toții avem o arhivă cu astfel de momente, care încep inevitabil cu ”De ce nu mănînci, mamă?” și se încheie cu draci de-o parte și de alta. Noi rîdem, rîd și spectatorii, dar cît am mai plînge dacă nu am mai avea parte de acest ”De ce nu mănînci, mă? – Da’ mănînc, dom’le, nu se vede că mănînc?!”.
Partea cu adevărat tristă este că vorbitul ăsta despre mîncare este al nostru, al oamenilor care și-l permit. Cînd nu ai de nici unele nu ai nici chef să vorbești despre ce nu ai. Periodic îi mai criticăm în presă pe cei care se hrănesc cu multă pîine, cu mezeluri proaste, le atragem atenția că mănîncă prost și că de-aia sînt grași, au probleme de sănătate, or să facă infarct. Le cerem să se simtă vinovați, eventual să-și prezinte public scuze cînd noi ignorăm un lucru: hrana sănătoasă costă. Sigur, e și o chestie de educație la mijloc. (Dar și asta costă.) Zilele trecute, la coadă la un supermarket, în fața mea o bunică a cumpărat o sacoșă de batoane de-alea Kinder cu lapte. Și-i explică vînzătoarei: îi dau la băiat după ce mănîncă, îi dau trei, că nu se satură. Și eu, și vînzătoarea ne arătăm oripilate: cum trei? Dar e enorm, maximum unul pe zi. Dar e mare, zice femeia, are opt ani. Nu-i mai dați trei, e enorm, unul singur. Bine, spune în final, măcar două.
C.T.: Știi să gătești?
E.V.: Da, pentru că maică-mea gătește foarte bine și toată copilăria și adolescența mi-am petrecut-o la bucătărie, printre oale, tăvi și tigăi. Neavînd o cameră a mea, masa de bucătărie era biroul meu, acolo scriam și învățam, printre plăcinte și fursecuri. Acum mulți ani mi se părea mare lucru gătitul, îmi plăcea să chem prieteni la masă și să fac tot felul de chestii, pe vremea aia nu erau pe toate drumurile emisiuni cu mîncare și nici blog-uri, dar aveam modelul alor mei, al maică-mii mai ales, care găsea (și găsește încă) o mare plăcere în a găti pentru alții. Acum mîncarea e de uzură. E supa zilnică, sînt socotelile, dacă facem asta acum ne ajunge trei zile, ca să nu mai gătesc și mîine?
C.T.: Ce scriitori care s-au ocupat de gastronomie îți plac?
E.V.: Încep cu Irina Nicolau și cu textele din Haide, bre. Cred că sînt și niște plăcinte armânești pe-acolo. Eating animals, Safran Foer. Cămara diavolului, Jim Crace. Oh, un clasic, pe care era să-l uit. Agnès Desarthe, Mănîncă-mă. Ca apa pentru ciocolată, Laura Esquivel.
C.T.: Teatrul e mai constrîngător artistic decît poezia?
E.V.: În primul rînd, aș sublinia asta, că eu nu sînt un autor dramatic. Textele mele nu au poveste, sînt mai degrabă puzzle-uri făcute din diferite piese, care puse împreună redau o parte din imaginea mare. Nu pe toată, puzzle-urile mele nu sînt complete, spectatorii își pot pune propriile piese care se vor potrivi sau nu cu imaginea de origine. În al doilea rînd, să răspund la întrebare: da, teatrul e mai constrîngător, dacă nu artistic, atunci sigur financiar. Scrisul de literatură e narcisic și solitar, teatrul se face în echipă, trebuie să ții cont de ceilalți, de regizor, de actori. Apoi, pentru scris ai nevoie de un creion și de o foaie de hîrtie, ulterior și de un computer. E cea mai nesolicitantă artă, din punct de vedere material. Teatrul are nevoie măcar de o sală de repetiții și de spectacole. Are nevoie de actori, de scenograf, de regizor. Nu poți să-i ceri actorului să repete o lună de zile, apoi să joace gratis. Teatrul are nevoie de bani. Cu Identic natural am avut noroc, am cîștigat o finanțare de la ArCuB.
C.T.: Despre tine se spune că ești una dintre cele mai talentate poete din generația 2000. Mie mi se pare că ești, pur și simplu, una dintre cele mai bune poete contemporane. Punct.
E.V.: Hm. Nu cred că știu ce ar trebui să pun eu aici. Eventual o paranteză. (Să explic ce-i cu paranteza, Maggie Nelson amintește în cartea ei, Argonauții, un interviu oferit de Anne Carson pentru The New York Times, mai exact parantezele pătrate cu care Anne Carson prefera să răspundă la anumite întrebări.) Sigur, eu nu sînt Anne Carson, dar pot s-o citez. Deci ”[]”.
C.T.: De care dintre volumele tale de poezie te simți mai apropiată?
E.V.: Cred că, într-un fel, Non Stress Test, pe care l-am publicat anul trecut la Casa de Pariuri Literare. Că e despre mine și despre alte mame, despre copii și viața cu copii. Și, chiar fiind despre toate aceste lucruri care nu au nici un haz, cartea e amuzantă și crudă totodată, iar pe mine acest amestec întotdeauna mă dă gata. Și, desigur, sînt foarte legată de cel mai recent volum, care va apărea în toamna asta, și căruia nu i-am dat încă drumul.
C.T.: Un volum de poezie sau unul de teatru?
E.V.: Un volum de poezie pe o temă teribil de lirică, respectiv banii. Va apărea în scurt timp, o să-l prezint la Gaudeamus, bani. muncă. timp liber, în Colecția „Vorpal” a editurii Nemira. Un volum de teatru nu intenționez să scot, deși am un nou proiect cu Robert. Dacă vom cîștiga o finanțare de la AFCN, atunci chiar o să scoatem și un volum de teatru.
