Fidelitatea amoroasă nu se număra printre idealurile de tinereţe ale lui Eliade. Savantul îşi făcea vagi procese de conştiinţă că o înşela pe Nina, prima sa nevastă. În Jurnalul portughez se întreba dacă nu cumva călca strîmb fiindcă avea complexe de inferioritate faţă de ea. Ceea ce-l îngrijora, de fapt, era că din pricina exceselor sexuale ilicite, care-l epuizau, nu-şi mai vedea de treabă.
Imun la ce zicea gura tîrgului, Eliade fusese acuzat în ţară de pornografie pentru romanele sale. Atunci, îl iritase cenzura şi îl deranjase pudibonderia editorilor, care nu-i expuneau cărţile de teamă să nu fie acuzaţi de complicitate. Chiar şi după ce şi-a descoperit marea dragoste, pe Christinel, „angelica blondă cu ochi albaştri“, Eliade şi-a păstrat îngăduinţa pentru amorul liber. Profesorul le-a luat apărarea hippioţilor împotriva celor care-i considerau destrăbălaţi. Vedea în ei nişte redescoperitori ai Paradisului care „s-au descătuşat de toate superstiţiile religioase, filosofice şi sociologice“. Se gîndea Eliade şi la el, cel din tinereţe, cînd le-a dat binecuvîntarea descătuşaţilor? Îmi place să cred că da.