Elon Musk a avut mereu scopuri ambițioase: mașina electrică, oameni pe Marte, implanturi de chip în creier. Pare un elev de clasa a șasea care-și notează, la sfârșitul caietului de biologie, toate problemele omenirii care-i vin în minte, ca să le rezolve mai târziu, când scapă de la ore. Nici nu poți să te superi pe el. Cu toții suntem, în esență, niște copii, dar încercăm să ne camuflăm lipsa de maturitate, executăm în fiecare zi ritualul adultului de pretudindeni. Elon Musk, în schimb, nu face nici un efort să nu pară un copil de 12 de ani care abia așteaptă să se joace cu prietenii lui de-a astronauții după ce a văzut un film despre aselenizare. Acum, Musk tocmai a cumpărat Twitter pentru o sumă atât de mare că e și ridicol să o mai menționez. Scopul declarat era de a apăra libertatea de expresie și a salva Twitter-ul de cenzură. Apare, însă, următoarea întrebare: ce este, mai exact, această libertate de expresie și cum o înțelege Musk, cu mintea lui aparent ușor de distras de la un proiect măreț al omenirii la altul?
1) Libertatea de expresie nu înseamnă să ai asigurat un public de câteva mii, poate chiar sute de mii de oameni. Accesul la o platformă care-ți asigură vizibilitate e mai degrabă un privilegiu suplimentar.
Se spune despre Twitter și Facebook că încalcă dreptul la liberă exprimare pentru că cenzurează unele postări considerate problematice. Însă ce îngrădesc ele e mai degrabă un lux: e vorba de accesul imediat la un public la care să ajungă mesajul tău, oricare ar fi el.
Evident, se poate argumenta că libertatea de expresie de azi nu mai înseamnă același lucru ca-n urmă cu câteva decenii. Degeaba poți să spui ce vrei dacă nu te aude nimeni. Iar în zilele noastre, în lipsa unei platforme, e ușor ca ceea ce spui să se piardă într-o mare de mesaje la care n-are nimeni timp să fie atent. Ceea ce ne duce la următoarea observație despre libertatea de expresie.
2) Cât de important e mesajul despre care spui că e cenzurat? De cele mai multe ori, chestiile date jos de pe Facebook sau Twitter nu-s niște informații incomode sau investigații zdrobitoare, ci conspirații banale sau îndemnuri la ură cum găsești la orice birt de cartier. Generalizări rasiste, povești antisemite, zvâcniri retrograde despre minorități de orice fel. Poate că la o masă de cârciumă nu fac nici un rău, se nasc și mor într-un perimetru bine delimitat, din care nu prea au cum să iasă. Dar trâmbițate la unison în prezența unui public de milioane de oameni, climatul pe care-l creează e foarte toxic.
3) Un element central al dezbaterii despre libertatea de expresie este ideea de „cancel culture“, teama că, dacă spui ceva considerat nepotrivit sau problematic, o să fii ignorat și lumea o să te ocolească. Însă libertatea de expresie nu presupune ca toți să fie de acord cu tine. Tu ai dreptul să spui ce vrei, dar și ceilalți au dreptul să nu te mai bage în seamă dacă ceea ce spui e cam aiurea. E o contracarare a discursului prin discurs.
Ce-i drept, e neplăcut să stai cu morcovul la fiecare chestie pe care o spui, dar întrebarea adevărată e: cât de mult ții la mesajul pe care vrei să-l transmiți? E o cauză atât de importantă că ești gata să faci orice pentru a o scoate la lumină sau e doar un pretext ca să provoci, pentru a acuza apoi reacția împotriva ta și a te transforma în victimă?
Poate că vrei să fii provocator, să spui chestii riscante pentru că-ți place imaginea punk a rebelului incomod. Dar parte din destinul acestui personaj e și să suporte consecințele provocării. Nu e vorba aici de violență sau de alte forme de represiune, ci doar de reacția discursivă a celor pe care i-ai provocat. Iar mulți dintre cei care acuză cancel culture-ul pur și simplu nu-s pregătiți pentru așa ceva. Vor să fie provocatori, dar și să fie aplaudați pentru asta. E ca și cum ai incendia un bidon cu benzină și pe urmă te-ai supăra că se-aprinde focul.
