Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

EMANUELA STOLERIU: „Am făcut împreună cu colegii mei un fișier în care am înregistrat cele mai mari aberații pe care le-am întîlnit în timpul redactărilor noastre”

Zoom EMANUELA STOLERIU: „Am făcut împreună cu colegii mei un fișier în care am înregistrat cele mai mari aberații pe care le-am întîlnit în timpul redactărilor noastre”

Iubește literatura. E redactor de carte la Editura Polirom. Cultivată, curioasă, perfecționistă. Nu-i place să vorbească în public. Emanuela Stoleriu e un nume din caseta tehnică a cărților pe care le redactează semnalînd autorilor bîlbe de stil, contraziceri și multe altele. O carte redactată de ea e o carte în care nu găsești defecte, chiar dacă pe autor nu-l dă talentul afară din casă.

Cristian Teodorescu: De ce te-ai făcut redactor de carte?

Emanuela Stoleriu: Aș zice că așa a trebuit să fie – sau că a fost mîna destinului, cum preferi. Primele semne le-am avut din copilărie și adolescență, cînd citeam carte după carte. Nu conta dacă erau de literatură, de istoria artei sau de ufologie, toate mi se păreau grozave. (Le preferam totuși pe cele din urmă.) Dar cum pe atunci nu știam ce-s alea semne ale destinului și nici mai tîrziu nu m-am luminat, m-am încăpățînat să cred că vreau să fiu profesoară. Așa că am făcut inclusiv un master de pedagogia lecturii și a literaturii. Doar că, după ce am predat cîteva ore, mi-am dat seama că nu-mi plăcea deloc asta. Ca să fii profesor trebuie, printre altele, să ai răbdare. Eu am puține calități, iar răbdarea nu se numără printre ele. Și tocmai cînd mă întrebam ce altceva aș putea face, mi s-a propus să redactez o carte pentru Polirom. Nu prea știam ce presupune redactarea unei cărți, dar m-am apucat să o corectez și, tot punînd sau scoțînd virgule, verificînd concepte și schimbînd timid topica unor fraze (fiindcă mă temeam groaznic să nu exagerez cu intervențiile), am uitat de toate și m-am „trezit” abia după multe ore, fiindcă mă durea spatele și-mi era foame. Și așa mîna destinului – sau ce-o fi fost – m-a așezat pe drumul meu. Văd că am povestit mai mult cum am ajuns redactor, și nu de ce. Însă, ca să rezum, a fost dragoste de la prima carte.

C.T.: Cum te simți în rolul omului din spatele cărților?

E.S.: Mă simt ca părinții care, stînd în penumbră, în fundul sălii, își privesc copilul care își spune poezia sau își cîntă cîntecelul pe scenă, în lumina reflectoarelor, și nu-și mai încap în piele de fericire. După săptămînile sau chiar lunile în care te străduiești să aduci o carte la cea mai bună formă împreună cu autorul, să-i găsești cea mai potrivită copertă împreună cu graficienii, e o mare bucurie să o vezi tipărită. Urmăresc cărțile și după ce ajung pe piață. Vreau să văd ce se întîmplă cu ele, dacă se vînd, dacă plac. Mă întristez cînd mi se pare că nu au parte de tot succesul pe care l-ar merita. Mă bucur cînd au priză la public. Iar cînd se întîmplă să fie și premiate, chiar și după atîția ani – aproape douăzeci –, încă am tresărirea aceea: „La cartea asta am lucrat eu!”.

C.T.: Ce faci în acest rol?

E.S.: Judec. Încerc să-mi dau seama dacă o carte e bine structurată, dacă se leagă, dacă e echilibrată – nu-mi place cînd văd că un capitol are 80 de pagini și altul 17 (o fi un „pitic” al meu, dar am impresia că o carte frumoasă trebuie să aibă o oarecare simetrie). Mă joc cu cuvintele. Mă străduiesc să găsesc formulări mai potrivite, să elimin repetițiile, să răsucesc frazele ca să sune mai bine. Învăț. Ăsta e unul dintre cele mai frumoase lucruri cînd ești redactor: citești cărți din domenii diferite și afli mereu lucruri noi. Poți să te plîngi că ai o groază de chestii de verificat, că ai mult de corectat, dar în nici un caz că te plictisești. Îmi fac prieteni. De-a lungul timpului am lucrat cu mulți autori și traducători – pentru că un redactor face și verificări de traducere – și am avut ocazia să cunosc oameni minunați. Iar de cîțiva dintre ei, după cum știi, m-am simțit atît de apropiată, încît am păstrat legătura și după ce cărțile lor au plecat în tipografie. Pe unii dintre prietenii mei dragi i-am cunoscut datorită meseriei mele.

C.T.: Cum primesc autorii sugestiile tale de redactor de carte?

E.S.: Autorii sînt în primul rînd oameni. Iar oamenii sînt diferiți. Unii se cred deținătorii adevărului absolut, alții șovăie la orice pas, unii își asumă responsabilitatea pentru ceea ce fac, alții au convingerea că sînt victime, că toți le vor răul. Prin urmare, unii autori sînt complet refractari la propunerile redactorului, dar eu am norocul ca majoritatea celor cu care colaborez să fie foarte deschiși și receptivi. Îmi ascultă cu răbdare argumentele, chiar și atunci cînd nu sînt siguri că vor face așa cum le spun eu.

C.T.: Ce prostii fac autorii în manuscrisele care ajung la tine?

E.S.: Sînt cîteva greșeli care mie mi se par capitale. Cred că e o mare greșeală să nu te gîndești la publicul tău. Dacă ești preocupat doar de viziunea ta, de ce ai tu în cap și nu îi iei în considerare pe cititori, dacă nu încerci să ajungi la ei, părerea mea e că scrii degeaba. Apoi, să te gîndești doar la public, pierzîndu-te din vedere pe tine și mesajul pe care vrei să-l transmiți, mi se pare la fel de greșit. Greșit mi se pare și să urmezi cu orice preț tendințele, chiar cînd sînt nefondate sau exagerate. Mă enervează, de exemplu, că în prezent toți sînt obsedați de cacofonii, le văd chiar și acolo unde nu-s. Și mai tare mă enervează că au impresia că o soluție elegantă este celebrul „ca și”. Au ajuns să-l folosească în orice situație, nu numai ca să evite (așa-zise) cacofonii. Ar trebui să nu uite că oamenii care le citesc cărțile iau din ele nu doar povestea sau informația științifică, ci și modul de exprimare. Dacă un scriitor folosește o anumită expresie, înseamnă că așa e corect, așa e bine. „Eu, ca și autor…”

C.T.: Chiar dacă mi-ai spus că nu simți nevoia să scrii cărțile tale, ci te simți bine în postura de „cititoare” a cărților altora, te-ai mai gîndit la întrebarea mea?

E.S.: Sigur că m-am gîndit. Mi-ar plăcea să scriu despre familia mea. Să scriu despre bunicii mei, despre mama, despre tata… Aș avea cîteva povești minunate cu ei. Sînt convinsă că viața fiecărui om merită să fie povestită într-o carte, pentru că toți trăim întîmplări și momente extraordinare. Sau cărți pentru copii… Cred însă că nu am talent de scriitor. Pot să analizez textele altora, să fac corecturi punctuale, dar să scriu pagini întregi… asta nu știu dacă mi-ar ieși.

C.T.: Cred că ești cea mai chițibușară cititoare de meserie din cîte am cunoscut. Cum ți se par criticile de întîmpinare ale cărților redactate de tine?

E.S.: Citesc cronicile fiindcă mă interesează cum percep „specialiștii în domeniu” cărțile respective. Sînt curioasă dacă le văd așa cum le văd eu sau altfel. După mine, avem cîțiva critici excelenți și pe ei îi urmăresc în general. Cred că se cunoaște cînd criticul citește cu atenție cartea și cînd doar o frunzărește. Chiar și în cazul cărților cu mare succes la public am dat peste comentarii care mi s-au părut superficiale sau de complezență. Mai citesc cronicile ca să-mi dau seama unde am greșit, pentru că de multe ori criticii înșiră erorile pe care le descoperă într-o carte. (Sigur că regret orice greșeală care-mi scapă, dar în timp m-am convins că, oricît de bun ar fi autorul și oricît de meticulos ar fi redactorul, e imposibil să nu piardă din vedere ceva.) Unele cronici mi se par bune, altele nu – dar aici sînt subiectivă ca orice om care citește un text. Și, tot ca un cititor obișnuit, comentez: „Ia uite, X spune exact ce-am zis și eu despre romanul/personajul/episodul ăsta”, „Ce bine-mi pare că lui Y îi place!” (Y fiind, evident, unul dintre criticii din topul meu), „Hm, eu cred că nici de data asta Z nu prea a înțeles despre ce-i vorba…”.

C.T.: Autorii îți mulțumesc pentru sugestiile tale sau li se pare că nu contează ce faci tu?

E.S.: În funcție de cum spuneam că reacționează la sugestiile mele, îmi mulțumesc sau nu. Unii nu o fac probabil pentru că au impresia că redactorul e un fel de prestator de servicii sau învîrte și el trei hîrtii (ori derulează absent paginile pe monitor). Alții îmi mulțumesc la sfîrșit, după ce cartea pleacă în tipar. Și mai sînt cei care îmi mulțumesc pentru orice intervenție, inclusiv pentru cele care mie mi se par nesemnificative. Aceștia obișnuiesc de asemenea să menționeze numele redactorului ori de cîte ori au ocazia – la lansări, în interviuri, în discuțiile cu alți autori. Ei mă fac să simt că munca mea e importantă, iar atitudinea lor mă emoționează.

C.T.: Cîte cărți care ți s-au părut proaste ai redactat?

E.S.: În toți anii de muncă editorială mi-am dat seama că trebuie să fiu tolerantă și să nu am prejudecăți. N-aș spune că numărul cărților care mi s-au părut proaste e foarte mare. Dintre ele, oricum, cele mai multe sînt traduceri. Cîteva zeci… N-am stat să le contorizez, pentru că nu m-a interesat. În schimb, la un moment dat am făcut împreună cu colegii mei un fișier în care am înregistrat cele mai mari aberații pe care le-am întîlnit în timpul redactărilor noastre. Asta e distractiv. Și, în plus, unele sînt de un ridicol suprem, ar fi păcat să se piardă…

C.T.: Acum, după ce știi cu ce se mănîncă meseria de redactor de carte, te-ai mai înhăma la ea?

E.S.: Fără nici un dubiu. Din ce am povestit pînă acum cred că se înțelege cît de mult îmi place munca mea și de ce. Iar cîteodată am impresia că numai asta știu să fac. Le spuneam nu demult unor prieteni că, dacă există viață după moarte, cînd o să ajung dincolo, primul lucru pe care o să-l văd o să fie un înger care o să-mi pună în brațe un vraf de hîrtii: „Ia și corectează asta!”.

C.T.: Ce părere ai despre așa-numita soartă a cărților?

E.S.: Știu că, atunci cînd au apărut e-book-urile, mulți s-au grăbit să vestească moartea cărții tipărite. Mă îndoiesc că au dreptate. Din cîte știu, deși cărțile în format digital au succes, în special pe piața anglo-americană, se vînd mult mai puțin decît cărțile pe hîrtie. Oricum, tehnologia evoluează atît de rapid, încît nimeni nu poate prezice cum vor citi oamenii viitorului. Cum văd eu lucrurile? Vor apărea noi suporturi pentru informație, dar va mai dura pînă cînd aceasta se va transmite prin ADN, așa cum preconizează unii. Prin urmare, multă vreme de acum încolo, cred că editorii vor putea sta liniștiți.

Citeşte mai multe despre:

3 comentarii

  1. #1

    O iubesc pe doamna asta.

  2. #2

    Am putea vedea (citi) și noi, cititorii de rând, în spațiul public, fișierul cu aberații? Pe vremuri (în perioada comunistă a secolului trecut) în ultimul număr din an al “României Literare” se publicau (la capitolul “încă nu”) și aberații simpatice ale amatorilor care încercau să se avânte pe gheața literară. Savuroase! Îmi amintesc de ultima strofă a unei poezii cu aer medievalist care se chema “The Gogu” – un menestrel la porțile castelului:
    《Cum, nu-i nici o Domniță?
    Și nici copii nu sînt?
    Atunci ce rost mai are
    The Gogu pe Pămînt?》
    Tare, așa-i?
    Așa că … vă rugăăăm!
    (P.S. Atunci nu ne fericise încă Academia cu î din a.)
    Toate cele bune.

    • #3

      Am văzut prea târziu – scriu pe un telefon, cu ecranu-i puchinos, “așa-i” și “așa că” în succesiune. Mea culpa.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Întoarcerea clasei muncitoare în paradisul capitalist

    10 septembrie 2019

    Dacă-n popor se zice că sula nu știe carte fiindcă la școală a stat tot timpul sub bancă și n-a văzut ce se scrie pe tablă, e clar că noua […]

  • Frăția lichelelor

    10 septembrie 2019

    Scaunul de la Cotroceni, scos la licitație în noiembrie, vine cu un pachet promoțional de putere neagră. Serviciile secrete sînt incluse, pot fi cumpărate practic pe nimic doar păstrîndu-li-se șefii […]

  • Petroave!

    10 septembrie 2019

    Cea mai jalnică scuză este, totdeauna, „N-am știut!“. Copiilor poți să le-o ierți, dar adulților, nu. Mai ales că un principiu de drept spune că necunoașterea legii nu te absolvă […]

  • Nimerick

    3 septembrie 2019

    De mori ca mîine, scapi de-o povară: frica de moarte o să dispară și-o să te-apuce, unsă cu miere, o mare poftă de înviere.  

  • Adevărul e că nu se mai muncește, tovarăși

    3 septembrie 2019

    Analfabet și criminal, Nicolae Ceaușescu sare în ajutorul urmașilor săi președinți. Rafala care l-a împiedicat să ni se destăinuie pe larg începe să rănească un public tot mai numeros. Pe […]