Lui Liviu Rebreanu, Emil Rebreanu i-a fost mai mic și ca frate, și ca scriitor. Mai mult, prin moartea lui, Emil i-a fost și sursa de inspirație pentru al doilea mare roman scris de Liviu, Pădurea spînzuraților.
În lumea neliterară, Emil a fost un băiat de treabă, săritor și timid, născut în 1891 și educat în tradiția ardelenească de atunci, adică pus să facă școala la Năsăud și să înceapă facultatea la Cluj. Cu un total de 13 frați, unii în viață, alții în curs de apariție, Emil e nevoit să muncească de mic. În comuna Cătina din județul Cluj, unde lucra ca ajutor de notar, o cunoaște sufletește și poate chiar trupește pe sprințara Cornelia, fiica popii Dănilă, căreia urmează să-i scrie 37 de scrisori neasemuit de literare, de pe front. Dar războiul izbucnește fără să-i pese de amorul din Cătina, iar Emil se înscrie la școala de ofițeri din Tîrgu Mureș și o lasă pe Cornelia pradă mai întîi tristeții, apoi unui teolog.
În august 1914, Emil e încorporat în armata austro-ungară. Luptă pe fronturile din Rusia și Galiția cu o vitejie care-i uimește pe austrieci. Participă și conduce misiuni de comando, e rănit de mai multe ori și e avansat sublocotenent. Aruncă în aer tunuri, comandamente, împușcă și capturează inamici. Pe frontul din Italia distruge un reflector italian care ținea pe loc infanteria austriacă și primește Medalia de Aur pentru Vitejie, cea mai mare decorație acordată de împărat unui militar român.
Numai că, în 1916, e transferat pe frontul românesc și inima lui neînfricată se umple de șovăială. Se gîndește că ar putea să-și împuște fratele, pe Liviu, despre care presupunea că, ofițer fiind, luptă de partea cealaltă, fără să știe că el scria, de fapt, la romanul Ion, încuiat într-o garsonieră din București.
În mai 1917, Emil se hotărăște să fugă la inamic, la frații lui din România, dar are ghinionul să dea peste o patrulă austriacă. Cum se găsesc asupra lui hărți cu pozițiile și planurile de atac ale armatei austro-ungare, acuzația de trădare nu mai are, practic, nevoie de nimic.
E condamnat la spînzurătoare. Fără ca fratele lui să știe – avea să afle abia doi ani mai tîrziu, în 1919 –, e executat peste trei zile de la dezertare, la 14 mai 1917. Cînd călăul se apropia cu frînghia și nu mai era nimic de făcut, Emil a trecut cu totul de partea inamicului și a strigat „Trăiască România Mare!”. L-au auzit ciorile care tot dădeau rotocoale și austriecii care nu vorbeau o boabă românește. Se zice că au fost aduși și cîțiva soldați români ca să ia aminte, dar asta ține mai mult de literatură. Care, toată lumea e de acord, i-a ieșit fratelui mai mare din plin.
