Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

EMILIAN GALAICU-PĂUN: „Cărțile mele spun ceva despre identitatea mea națională și culturală”

Zoom EMILIAN GALAICU-PĂUN: „Cărțile mele spun ceva despre identitatea mea națională și culturală”

Cînd vorbești cu el, îți recapeți optimismul că Republica Moldova se va uni cu România, în timpul vieții noastre. Emilian Galaicu-Păun, poet și prozator de mare talent, e unul dintre scriitorii români care fac unirea „în spirit”, în așteptarea zilei cînd politicienii o vor face și în litera ei.

Cristian Teodorescu: Cine mai vorbește despre unire în Republica Moldova și cine mai crede în ea, deși Basarabia a fost prima care a votat pentru unirea cu România?

Emilian Galaicu-Păun: De vorbit, vorbesc mulţi – unii evocînd Unirea ca pe o sperietoare (aceiaşi, de vreo trei decenii încoace), alţii prefăcînd-o în Deus ex machina (în sens de maşină de vot), la care se adaugă şi cei ce o proiectează ca pe un fel de Dacia Renault de producţie locală, unde Dacia = România, iar Renault, Uniunea Europeană. Să începem însă prin a-i cinsti pe intelectualii ardeleni, cei care au înfăptuit mai întîi Unirea în capetele elitelor basarabene de la 1917-1918, ca apoi tot domniile-lor, ardelenii, să încheie cercul pe 1 decembrie 1918, deja la Alba Iulia, făurind astfel „România dodoloaţă”. Adevărata întrebare este ce se face în acest sens, şi aici înclin să cred că cei care au creat, în toţi aceşti ani, un acelaşi areal naţional, de limbă şi cultură – cîteva edituri din Chişinău, în topul celor mai valoroase edituri româneşti la Gaudeamus & Bookfest, festivalurile de teatru & de muzică, reunind colective de-o parte şi de alta a Prutului, vernisări comune ale artisticilor plastici etc., etc. –, tocmai aceştia au înfăptuit Unirea „în spirit”; din păcate, partea cu „în literă” ţine de oamenii politici – mă întreb dacă avem la ora actuală bărbaţi ai neamului de anvergura celor de la 1918…

C.T.: Cum a fost de Centenar la Chișinău?

E.G.-P.: Nicicum. Adică au avut loc tot soiul de simpozioane, adunări, festivităţi, manifestări, dar în aer nu plutea Unirea, atmosfera fiind – tot mai apăsătoare – cea a unei ţări captive & depopulate. Mă întreb dacă se putea altfel, după anularea rezultatelor alegerilor municipale din Chişinău, în urma cărora ieşise învingător – în ciuda tuturor sondajelor – candidatul Opoziţiei, Andrei Năstase. Pe de altă parte, Bucureştiul oficial, cu un PSD subminînd din interior instituţiile statului de drept, n-a prea oferit un model demn de urmat, mai ales după protestele din 10 august care s-au lăsat cu călcarea în picioare a manifestanţilor. Iertată-mi fie gura păcătosului, frică mi-i că şi mass-media a făcut mai mult tam-tam (dar şi mişto!) apropo de preluarea de către România a preşedinţiei UE în primul semestru al lui 2019 decît cu privire la Centenarul fondării statului român modern.

C.T.: Ce înseamnă să fii patriot în Republica Moldova?

E.G.-P.: După mine, să fii un bun român – ceea ce nu-i exclude pe cei care-şi zic moldoveni din talpă, cîtă vreme nu se întorc împotriva neamului în general (faimoasa „palmă a jandarmului român”, din interbelic, cîntărind mai greu decît deportările, lagărele staliniste & foametea organizată din ’46 etc. din perioada sovietică). Or, cînd vine vorba de stat – căci mă întrebi despre Republica [Moldova] –, mă tem că sînt ultimul care să dau lecţii de patriotism, şi asta deoarece existenţa însăşi a acestuia mi se pare o aberaţie istorică (din p.d.v. al dreptului internaţional, RM se trage de la Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, iar acest [ma]RASSM va face, la rîndu-i, în cîţiva ani un Centenar), pe care – hélas! – România (lui Iliescu, la acea oră) s-a grăbit – prima! – să-l recunoască (spre deosebire de Grecia, care abia acum recunoaşte Macedonia de Nord, şi numai după ce aceasta şi-a schimbat numele). Şi încă, am un paşaport (moldovenesc), dar abia cărţile mele (româneşti) spun ceva despre identitatea mea naţională & culturală, şi graţie lor am ajuns – mult înaintea liberalizării regimului de vize! – pe diferite meridiane, fizic, dar şi tradus în peste 20 de limbi.

C.T.: Ce mai fac optzeciștii basarabeni?

E.G.-P.: Nu-mi place să mă autocitez, dar de data aceasta chiar că m-ai prins cu răspunsul gata, de pe coperta a 4-a a unei antologii generaţioniste de la Cartier: „Ajunsă aproape in corpore să facă un nou Portret de grup. După 20 de ani, generația ’80 – indiscutabil, generația sincronizării! – își confirmă, o dată în plus, vocația literară propriu-zisă, care a dus la schimbarea de paradigmă în literele noastre, dar și vocația culturală per ansamblu, și asta deoarece a privilegiat mereu continuitatea în dauna improvizației de moment, creîndu-și propriile instituții (reviste, edituri etc.) acolo unde acestea lipseau sau administrându-le pe cele existente. Prezentă, prin tenorii săi, în toate antologiile de poezie românească din ultimele două decenii, iat-o reunită hic et nunc sub bagheta lui Eugen Lungu pentru un concert «jubiliar» – și starurile cîntă în cor! –, înainte de a se replia (unii au și făcut-o) în antologii de autor…”

C.T.: Dar tu?

E.G.-P.: Aceeaşi tetralogie, de peste două decenii: citit – scris – editat – prezentat (Carte la pachet de la Radio Europa Liberă, săptămînal, al 15-lea an la rînd, fără să fi „sărit” nici o emisiune). E uşor să urmăreşti activitatea mea culturală – atît pe site-ul Cartier, cît şi pe site-ul REL; cît priveşte creaţia propriu-zisă, abia anul acesta voi reveni cu un nou proiect poetic (o carte Valet/Damă, nu spun mai mult), la zece ani de la Arme grăitoare; aştept apariţia antologiei Canting Arms, traducere în engleză de Adam J. Sorkin, fie în SUA, fie în Marea Britanie; la fel, aştept apariţia romanului Ţesut viu. 10 x 10, traducere în engleză de Alistair Ian Blyth, în SUA (am semnat contractul chiar pe 15 ianuarie trecut – asta da, zi a culturii naţionale!); am reînceput să scriu la un nou roman, pornit în 2012, apoi reluat în primăvara lui 2018, şi care își cere tot mai insistent dreptul la viaţa, în ciuda lipsei cronice de timp a autorului.

C.T.: Cum te descurci ca literat la Chișinău, în viața de toate zilele?

E.G.-P.: Nu este zi să nu fac ceva, că-i vorba de editură sau radio, plus (minus, uneori!) scrierile mele – cum ar fi, trăiesc, jumi-juma, din citit (ca redactor de carte & prezentator radio) & scris (cărţile mele & blog-ul de pe REL), iar în anii 2000 am tradus la greu din franceză (doar seria „Michel Pastoureau” cît face!), mai şi fiind gratulat pentru asta (de trei ori Premiul Uniunii Latine). Am refuzat fără drept de apel să scriu – pentru bani, se-nţelege – prefeţe, postfeţe, dar mi se întîmplă să fac parte din jurii – plătite – în care se munceşte mult. Bref, mănînc carte pe pîine, după ce că tot eu o citesc, o scriu, uneori o traduc, şi o editez – poate de asta nu am reuşit să fac burtă, rămînînd un optzecist convins (ca înălţime: 1,80 m) & un șaizecist înveterat (în kilograme).

C.T.: Cum e, de fapt, cu ideea asta (de mulți uitată!): două țări, o singură cultură?

E.G.-P.: Dacă-i adevărat că „ideile beau sînge”, aceasta suferă de hemoragie – într-adevăr, de la o vreme nu se mai vorbeşte despre „cele două state româneşti”, şi tot mai puţin aud formula „două ţări, o singură cultură”. Dar nici realitatea nu-ţi vine în întîmpinare, cel puţin dinspre cele două capitale. Pe teren însă, tot ce s-a creat temeinic în Basarabia anilor 1990-2018 ţine de aceeaşi cultură – românească –, în varii expresii & formule. În cîteva rînduri, artiştii moldoveni sînt cei care au dat tonul. Altfel spus, arealul cultural românesc este mult mai vast decît cele „două ţări (româneşti)”; acum e rîndul statelor să se ridice la puterea de culturi!

C.T.: Cine sînt noii „mancurți” de dincolo de Prut?

E.G.-P.: Acum un deceniu şi mai bine (pe timpul lui Voronin), curăţindu-se lacul de la Valea Morilor din Chişinău, s-a descoperit scheletul unui pui de mamut – „În RM mamuţii se simt bine!”, titra un hebdomadar. Ei bine, mancurţii sînt mai greu de descoperit, deoarece nici nu se ascund, ci sînt la vedere – unii, în prim-plan, mă refer la preşedintele Igor Dodon (i-aș da numele cu chirilice, fiindcă dînsul – fiu de profesoară de limbă şi literatură română – continuă să afirme că vorbeşte limba moldovenească, în nici un caz româna, şi asta, sigur, în interesul statalităţii moldave; că acelaşi ins a închinat ţara turcului, expulzînd șapte profesori de la Liceul moldo-turc la cererea lui Recep Tayyip Erdogan, drept care acesta din urmă i-a reparat Palatul Prezidenţial, ce are a face?!…). N-am atîtea arme, nici săgeţi (sau Săgeţi, celebrul volum de versuri satirice al lui Petru Cărare, scos din circulaţie în 1972 în chiar ziua intrării în librării şi dat la cuţit, iar autorul exilat la ţară, timp de trei ani, fără dreptul de a călca în capitală), ca să pornesc la vînătoare de mancurţi – e suficient să-i încondeiez într-un scurt poem, “Amendament la Articolul 13 al Constituţiei Republicii Moldova”: Cum ai / liiiinge / de bunăvoie / la -20º C / şinele / de cale / ferată / în urma / trenului / care ţi-a / deportat / neamu-n / Siberia, / iată ce / vrea să / spună / a vorbi / limba/ moldovenească!

C.T.: Cum se vede, azi, Bucureștiul de la Chișinău?

E.G.-P.: Dacă în primii ani, privindu-se ochi în ochi, Bucureștiul şi Chișinăul scurtau distanţa, la un moment dat părea că n-au ochi să se vadă; acum nici nu ştiu ce să cred, căci Puterea noastră se uită cruciş – Executivul (şi) spre Bucureşti, Preşedinţia (doar) spre Moscova. Din perspectiva mea, Preşedinţia română rămîne (încă) un reper al statului democratic, şi tocmai Preşedinţia moldavă şi-a pierdut orice credibilitate (suspendat de cinci ori, Igor Dodon bate toate recordurile). Altfel spus, pe cît de nesuferite sînt în ochii multora partidele de guvernămînt de-o parte şi de alta a Prutului – şi mai cu seamă liderii lor! –, bănuiesc că trebuie să existe un fel de înţelegere tacită între PD şi PSD. Întocmai ca în întunecatele secole XVI-XVII: de îndată ce se potolea ciuma, dă-i cu holera!

C.T.: Crezi că generația noastră va apuca Unirea?

E.G.-P.: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!

1 comentariu

  1. #1

    “Presedintia romaneasca ramane (inca) un reper al statului democratic ” ! Felicitari ! Ati redevenit revista de umor.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

bt
romania100

Editoriale
  • Cum a inventat mama lui Liviu Dragnea la ea în sat capotul, umbrela și bulzul geto-dac

    21 mai 2019

    Liviu Dragnea i-a smuls lui Petre Daea ciosvîrta oii de la gură, jucîndu-se cu ministrul Agriculturii de-a Don Quijote. Se vede însă că elevul Dragnea Liviu n-a aprofundat romanul cu […]

  • Să rezolvăm Securitatea!

    21 mai 2019

    Președintele României, Traian Băsescu, a fost securist (sînt documente). Premierul României, Radu Vasile, a fost informator al Securității (a recunoscut-o public fostul președinte Emil Constantinescu). Premierul Theodor Stolojan a lucrat […]

  • Despre ce vorbim?

    21 mai 2019

    Taximetriștii sunt pesediști, la asta se rezumă scandalul Uber. La fel ca pesediștii, ei nu au respect pentru reguli. Sunt mitocani, fac prețuri, conduc mașini mizerabile, la fel cum Liviu […]

  • Sasus captivus

    14 mai 2019

    Dacă C.T. Popescu și Emil Hurezeanu ar fi trăit pe vremea summit-ului de la Maglavit, cînd un cioban mut a purtat convorbiri rodnice cu Dumnezeu, n-am nici o îndoială că […]

  • Mahmurul și-a făcut datoria

    14 mai 2019

    Din denunțurile scoțienilor Walker, Ballantine și Chivas, care au continuat să colaboreze cu ofițerul Traian Băsescu și după ce acesta s-a repatriat de la Anvers, se înțelege că fostul președinte […]

romania100