E poetul care crede aproape mistic în unirea Basarabiei cu România. European pînă în vîrful unghiilor, Emilian Galaicu-Păun e unul dintre cei mai inteligenți comentatori de politică pe care-i cunosc. E redactor-șef la Editura Cartier din Chișinău și colaborează la Departamentul moldovenesc al Radio Europa Liberă.
Cristian Teodorescu: Știu că sperai să cîștige partidul Maiei Sandu, PAS, dar te așteptai să ia peste 50% din voturi?
Emilian Galaicu-Păun: În cei 30 de ani de existenţă a Republicii Moldova – din 27 august 1991 –, abia odată cu alegerea doamnei Maia Sandu ca preşedinte, în noiembrie trecut, am simţit că speranţele se împlinesc, şi încă, uneori, cu asupra de măsură (lidera PAS ieşind învingătoare şi în diaspora, ceea ce era de aşteptat, şi în interiorul ţării, ceea ce a fost o mare surpriză). Nu că n-aş fi sperat şi alte dăţi, dar decepţiile nu întîrziau să apară, în progresie geometrică după 2000. (În special „partida naţională & europeană“ ajunsese să se compromită într-un hal fără de hal, drept care foarte mulţi cetăţeni moldoveni au luat calea exilului, o adevărată hemoragie – de braţe de muncă, într-o primă etapă, şi tot mai mult de creiere, în ultimul deceniu.) Altminteri, sondajele nu dădeau o victorie atît de netă PAS-ului, în forul meu interior însă eram încrezător că tocmai urmează să întoarcem pagina, aşa că, în cel de-al 30-lea an de independenţă, Republica Moldova e ca nouă! Altfel spus, statul trebuie resetat temeinic, o sarcină deloc uşoară, judecînd după deriva sistemului judecătoresc & clasei politice din 2015 încoace. Îngăduie-mi-se să închei cu o idee a lui Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier: „PAS a fost votat de cel mai mare număr de alegători din istoria recentă a RM. Este peste Partidul Comuniștilor din 2001 și peste agrarienii din 1994. În 2021, comuniștii au intrat în Parlament cu 10 deputați, iar agrarienii au rămas doar istorie în secolul XX. PAS-ul are o majoritate confortabilă, dar nu are majoritate constituțională. E de bine. Tentația de a umbla la Constituție e foarte mare. Și nu e productivă“.
C.T.: Pentru cine nu știe, cum s-a ajuns la alegeri anticipate?
E.G.-P.: Fiind invitat la ceremonia de inaugurare, în decembrie 2020, ţin minte că eram nu mai puţin emoţionat decît preşedinta aleasă, care devenise, în doar cîţiva ani, dintr-o opozantă a regimului oligarhic, un incontestabil lider naţional. A urmat, practic imediat, demisia Guvernului (lui Igor Dodon, susţinut de socialişti şi Partidul Şor) Ion Chicu, fără baremi ca acesta să asigure interimatul, cum se face în mod normal. În plină pandemie, ţara era aruncată-n haos, astfel că a fost nevoie de întreaga determinare & tărie de caracter a doamnei preşedintă ca să „reseteze“ – în condiţiile unui Legislativ ostil, ca să nu zic de-a dreptul alergic la ideea de alegeri anticipate – statul nu doar capturat, ci eşuat de-a binelea. Fără să cunosc prea multe dedesubturi, am impresia că victoria la prezidenţialele din noiembrie 2020 i s-a dat doamnei Maia Sandu mai uşor decît înfrîngerea rezistenţei Parlamentului ales în 2019, ultima redută a lui Plahotniuc, Dodon şi Şor.
C.T.: Îmi spuneai tu, data trecută cînd am stat de vorbă, că pe Igor Dodon l-au cam lăsat rușii din brațe, dar și nostalgicii colhozurilor…
E.G.-P.: De lăsat l-au cam lăsat ruşii „noştri“, care n-au mai văzut în Dodon un apărător al lor, ci un corupt în slujba oligarhilor (mai cu seamă după faimosul episod cu „kuliokul“ negru, alias punga cu bănet); de finanţat, n-au încetat să-l finanţeze, faute de mieux, ruşii de la Moscova, şi o vor mai face şi de-acum înainte, pînă nu vor găsi printre moldoveni un alt „Kremlinovici“ – se şi vehiculează nişte nume. Nu-i mai puţin adevărat că şi „nostalgicii colhozurilor“ s-au împuţinat, bună parte din ei trăind pe banii copiilor & nepoţilor din străinătate (preponderent, în ţările UE). Cu riscul de a greşi, cred că singurii nostalgici sînt votanţii Partidului Şor, celelalte partide zise de stînga sînt mai degrabă conservatoare. În plus, de data aceasta factorul geopolitic a jucat în favoarea PAS-ului, după ce, în cele cîteva luni de preşedinţie, Maia Sandu a fost primită – cu onoruri! – la Bucureşti, Bruxelles, Paris, Berlin ş.a.
C.T.: Ce zice lumea la Chișinău – și unii și alții, nu numai cei care se bucură?
E.G.-P.: Şi unii, şi alţii, oamenii au mari aşteptări, cu atît mai îndreptăţite cu cît IQ-ul & integritatea echipei Maiei Sandu nu lasă loc de îndoieli. (Îi ştiu personal pe mai mulţi de la PAS, cu unii am fost coleg de facultate, altora le-am fost redactor de carte – cărturari cu toţii, dar şi oameni de cuvînt.) A doua zi după alegeri, ţara s-a trezit calm – pînă şi Igor Dodon & Ilan Şor i-au felicitat pe cei de la PAS, recunoscîndu-se învinşi. Renato Usatîi de la Partidul Nostru şi-a dat demisia din funcţia de primar al Bălţilor, urmînd să plece şi de la conducerea formaţiunii; liderii Platformei DA şi-au anunţat in corpore demisia; alte mişcări tectonice pe scena politică urmează în zilele ce vin. Lumea îşi vede de treabă, parcă mai luminoasă la faţă – fără crispări, fără exaltări peste măsură.
C.T.: Desantul auriștilor la Chișinău n-a primit nici 1% din voturi, cu tot sprijinul lui Dorin Chirtoacă, amicul lui Băsescu și fost primar la Chișinău, în timp ce, la noi, AUR s-a descurcat înspăimîntător de bine la alegeri. I-a ajuns reputația din urmă?
E.G.-P.: Ierte-mi-se întrebarea (retorică): oare nu acelaşi Dorin Chirtoacă a făcut totul, ca primar, iar mai încoace şi ca şef de partid unionist, ca să compromită ideea însăşi de Unire?! În plus, la noi s-a vorbit foarte mult despre AUR-ul moldovenesc ca despre o creatură a FSB-ului rusesc, cu argumente solide (promovarea partidului de către TV Sputnik, de pildă; asta ca să nu mai vorbim de provocările din timpul campaniei, cu acel „marş forţat“ al lor în Transnistria); şi nici AUR-ul românesc n-a ieşit pe locul 1 în Basarabia la legislativele din România. Altminteri, în ajun de alegeri au fost încropite sau scoase urgent de la naftalină mai multe partid[uţ]e pretins naţionale şi proeuropene, dar de data asta strategia de măsluire n-a mai funcţionat. Nici PUN-ul lui Octavian Ţâcu n-a fost mai breaz, obţinînd mai puţin de jumătate de procent, asta într-o ţară cu peste 640.000 de moldoveni deţinînd şi cetăţenia română.
C.T.: Chirtoacă e de părere că unionismul a încasat o lovitură grea la alegerile astea. Unioniștii de rînd ce cred?
E.G.-P.: Mare parte a votanţilor PAS sînt unionişti, în egală măsură proeuropeni, aşa că eu, unul, aş vorbi mai degrabă despre sancţionarea politicienilor care „au călărit“ ideea de Unire (pe bani româneşti!), ca şi a celor care au venit „pe tancurile ruseşti“ (subvenţionaţi de la Kremlin). Unioniştii de rînd – şi eu, printre aceştia – au votat PAS.
C.T.: Ce șanse are Republica Moldova să fie primită în UE, cînd are o problemă cît casa cu Transnistria?
E.G.-P.: Înainte de toate, Republica Moldova trebuie întoarsă ei însăşi – mă refer atît la instituţiile & întreprinderile de stat, companiile private etc., etc., cît şi la cetăţenii ce şi-au luat lumea-n cap în timpul guvernării comuniste. (Altminteri, bună parte din conducerea PAS – cu Maia Sandu în frunte – a revenit în ţară, după 2010, tocmai în ideea de a-şi pune la contribuţie cunoştinţele & experienţa de muncă din Occident.) Aşadar, să fie bună şi să-i reprimească acasă pe toţi cei care vor cu adevărat o schimbare la faţă – s-a şi lansat un apel către diaspora în acest sens.
C.T.: Editura Cartier, care e cea mai importantă din Basarabia, cum se descurcă în pandemie?
E.G.-P.: Ca la carte, aş fi vrut să zic, dar sigur „covidenia“ ne-a afectat şi pe noi, chiar dacă n-am încetat să scoatem noi titluri, iar de la un moment încolo, să şi le lansăm, pe Zoom, apoi şi pe viu, la Librăria din Centru. Faţă de anii buni, 2020 & 2021 sînt anii „vacilor slabe“, totuşi „de rasă“ (mă refer la autorii antologici publicaţi în „Cartier de colecţie“ – Ileana Mălăncioiu, Florin Iaru, Dan Coman ş.a. –, dar şi la cei din „Biblioteca deschisă“: neamţul Rainald Goetz, cu Johann Holtrop, ucraineanul Serhii Jadan, cu Internat, fără a uita de monumentala Lectură a lui Dante, în trei volume, de Laszlo Alexandru, în „Cartier popular“). Alte antologii de colecţie stau să apară în toamna asta, la fel şi cărţile unor autori străini & români contemporani. Una dintre acestea, foarte specială – despre ea, în cele ce urmează.
C.T.: Ție cum îți merge cu scrisul și cu celelalte?
E.G.-P.: Scrisul meu s-a văzut împlinit odată cu apariţia antologiei sanG d’encre, „Cartier de colecţie“, 2020, şi publicarea, în Vatra, a unui capitol, Terre-à-Mer, dintr-un roman cu/despre Paul Celan ce ia turaţii. În martie-aprilie, am tradus pentru Cartier o nouă lucrare (a cincea!) de marele istoric francez Michel Pastoureau, Le Roi tué par un cochon, după ce în decembrie trecut am fost distins cu Crucea „Meritul heraldic“ (brevet nr. 22; se-nţelege că brevetul nr. 1 e pe numele lui Michel Pastoureau). N-aş putea spune că am funcţionat la capacitate maximă ca scriitor, am citit însă enorm (să nu uit, un prim volum de „cronici vorbite“ la Radio Europa Liberă mi-a apărut în primăvara 2020, Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, la Editura Junimea), şi mi-am ţinut şi blog-ul săptămânal, pe REL. Şi tot în acest ultim an mi-am pierdut nişte prieteni & colegi, dar şi o carte cu autograf deosebit de preţioasă, dată cuiva cu împrumut şi pe care n-am mai primit-o înapoi.
C.T.: Cînd va deveni Prutul un rîu interior, ca Siretul, pentru România și Basarabia?
E.G.-P.: Bună întrebare! În cei 30 de ani de „statalitate“, politicienii moldoveni s-au bătut – unii, nu toţi – să facă din Nistru un rîu interior, cînd de fapt încorporarea Prutului ar fi trebuit să devină o prioritate naţională. Am eu un scenariu în acest sens, după modelul alegerii lui Cuza la 1859 – să candideze Maia Sandu la alegerile prezidenţiale din România & Republica Moldova, în 2024!
