Sîntem în parastas după charliști: unul vesel și controversat, așa cum și l-ar fi dorit probabil înșiși umoriștii martiri. Dar, ca la fiecare mijloc de ianuarie, îl aniversăm pe Eminescu. Asta înseamnă să mai deschidem un volum de Poesii (sau, după gust, să mai ascultăm pe YouTube o recitare eminesciană editată în stil karaoke). Dar, dacă tot ni s-a amorsat spiritul critic, pe filieră franceză, și dacă sîntem deschiși la reflecții asupra (de)tabuizărilor publice, hai să mai notăm o tradiție din jurul lui 15 ianuarie. Este perioada în care, de tot mai mulți ani încoace, are loc un skandenberg național între îmbălsămătorii lui Eminescu și junii (cel puțin ca spirit) frondiști, preocupați să pună peste moștenirea culturală a Poetului lupe și filtre de lectură nu tocmai conforme cu efigia care i s-a fasonat în peste un secol de venerație oficială.
Am avut un Eminescu porno (după ce i s-au publicat intimissimele ciorne, nedestinate editării), un Eminescu tabloid (după ce i s-a scos la iveală corespondența cu Veronica Micle), un Eminescu șic (după ce s-a descoperit că deținea un geamantan Louis Vuitton)… S-a dat drumul la discuții cvasi-interzise pînă nu demult, dar reflectînd obsesiile contemporaneității apropo de persoana lui: tabieturi, moravuri, sănătate (inclusiv psihică), corporalitate, pasiuni și hachițe, gestionarea branding-ului personal… A fost pus în paralelă cu Eminem, a fost înfățișat în reclame, a apărut în stencil-uri și graffiti-uri. Numele lui a devenit un stil de pieptănătură. Politicește, decupajul canonic al scrierilor a glisat de la stînga la dreapta: Eminescu socialist din Împărat și proletar a basculat în Eminescu naționalist din Doină. S-a dezbătut naționalitatea lui Eminescu: toate etniile și-l revendică, inclusiv autoproclamații daci (deși ar avea mai multe motive egiptenii antici)… Idem, și-l dispută sadicii și masochiștii, ortodoxiștii (care ar vrea să-l sanctifice) și sataniștii, rockerii și rapperii… Cel mai citat pasaj nu mai este „Ia, eu fac ce fac de mult…” (ca răspuns resemnat la „Ce mai faci?”), ci envoi-ul către „Țepeș Doamne” din Scrisoarea III, rostit cu gîndul la „smintiții” și „mișeii” din politică. A fost evocat tot mai puțin ca geniu tutelar, după fasonul burghezo-romantic al posterității imediate, și tot mai mult ca un soi de „Emy”, confidentul nostru, sursa predilectă a repertoriului de SMS-uri și chat-uri amoroase. Iar cei mai conspiraționiști dintre noi l-au plasat în miezul celor mai ezoterice cabale. Oricum l-am reîmbrăca pe Eminent, de fiecare dată cînd îl invocăm în chip de contemporan al nostru îi mai sporim cu o măsură aura profetică.
Și acum să vă spun una de-a mea, apropologică. În vara lui 2006, am lansat o competiție online (pe Liternet.ro), în care îi îndemnam pe cititori să spună ce produs ar putea fi numit Eminescu (așa cum, de pildă, unor celebre bomboane de ciocolată austriece le zice Mozart, un lichior nemțesc e numit Goethe, iar o gamă de scule pescărești din Anglia se numește – aveți o singură încercare… – ei, da: Shakespeare).
Cîteva dintre cele mai năstrușnice răspunsuri au fost premiate. Dar mai importantă la acest mare happening a fost dimensiunea statistică, prin care am putut aprecia cum e receptat Eminescu și sub aspecte mai prozaice, legate de viața cotidiană: consum, branding, stil de viață…
Ei bine, din aproape o mie de repondenți, cam 50% au propus ca Eminescu să fie nume de brand pentru prezervative (sau alte metode sexual-protective). Cam 30% au propus ceai de tei și vreo zecime au dat numele poetului unor băuturi alcoolice. Restul de 10% s-a împrăștiat între cele mai bizare propuneri (cîrnați Eminescu, apă minerală Eminescu etc.). Unii dintre susținătorii protectivelor Eminescu și-au argumentat alegerea clar și inechivoc: „Eminescu a murit de sifilis în floarea vîrstei, azi o astfel de nenorocire ar putea fi prevenită…” etc.
Voiam să reiau experimentul Produselor Eminescu în 2014, pe un target de proaspăt bacalaureați. Mi-a tăiat însă fața campania Veneris, din august-septembrie, cu trena ei de reacții pro și contra, care i-au amplificat viralitatea. Produsul publicizat cu imaginea (și legenda) lui Eminescu era un test de depistare a bolilor cu transmitere sexuală. Putea fi, mai mult sau mai puțin, una dintre propunerile majoritare din concursul Liternet! De remarcat, însă: produsul în cauză nu se numește Eminescu, ci Veneris (un nume rezonînd cu Venere și Madonă). Eminescu e folosit, da, însă doar ca poză de afiș, ca „imagine”.
În mod previzibil, conservatorii au acuzat blasfemia și conspirația antinațională. Cînd însă au ricanat că un Eminescu fragil și venero-sensibil nu cadrează cu figura împărtășită de publicul tînăr (ținta comunicării Veneris), aveam contradovada: acum opt ani, junii internauți îl asociau pe Eminescu metodelor sexual-protective (da, pornind de la niște zvonuri, perpetuate de mai bine de un secol). Ar fi extrem de improbabil ca, în răstimp, publicul respectiv să-și fi revizuit părerile, ca ultimii opt ani să răstoarne primii 120.
În general, cei care le țin partea joacă rolul civilizatorilor de serviciu „și dă-i și luptă, neicusssorule” cu mentalitățile neamului. Lemnos și calp, da, dar la fel e și mesajul celor care apără icoana Poetului cu indignări coregrafice, care tot împrejmuiesc subiectul, fără a-l numi. Mai mult decît pudoare, tabu: cum poți asocia culmea supremă a culturii naționale cu un subiect atît de josnic? Răspunsul e simplu: cînd te dedici unei cauze precum eradicarea BTS, ai toate motivele să ți-o ipostaziezi la fel de sus ca busturile din panteon.
Prieteni apropologi, vă invit să ne abținem de la jocul de-a partizanatul și, mai bine, să identificăm în această pățanie niscaiva topicuri tari. Eu vă propun două:
1) Publicitatea – între cultură populară și cultură oficială. Dacă ar fi ca marketerii/publicitarii să încline balanța înspre cea dintîi, ar fi normal să țină cont de percepția populară (fie ea și falsă, gogonată, „zvonizată”, care vede în „nea Emy” o victimă a sifilisului viral). Dacă e să încline spre cealaltă, atunci ar trebui ca mesajul să fie modulat. Eminescu ca figură-vector într-o campanie anti-BTS are o doză de frondă anti-sistem care ar putea fi negociată. Oficialitățile pot fi învrăjbite, asemeni Ministerului Culturii (care s-a grăbit să-i someze pe alde Veneris, la fel cum fostul ministru Iorgulescu a atacat concursul nostru online din 2006), dar la fel de bine pot fi coalizate într-o acțiune spre binele public. Depinde ce îți propui mai mult să vindeci la români: frustrările culturale sau organele genitale?
2) Figura poetului – între manual și folclor. Un poet este legendar, popular, național etc. și prin traficarea sa (viață, operă, destin etc.) de către cultura populară. Gloria unui Jaufré Rudel și a altor trubaduri se datorează în mare parte și biografiilor populare (Vidas) care le-au preluat opera, romanțînd-o și vulgarizînd-o. A apăra cu strictețe realitatea istorică în fața acestui fund de aisberg al prejudecăților și miturilor poate că are sens pentru unii, dar sigur că n-are rost pentru tot mai mulți.