Englezii știu cu adevărat să urască asistații social

Nu sînt un client, consumator sau utilizator al serviciilor. Nu sînt un laș, un fugar, un cerșetor sau un hoț. Am numărul meu de securitate socială marcat pe ecran. Îmi plătesc taxele și sînt mîndru de asta. Nu mă înclin în fața nimănui. Nu accept sau caut milă. Numele meu este Daniel Blake. Sînt un om, nu un cîine. Prin urmare, îmi cer drepturile. Vă cer să mă tratați cu respect. Eu, Daniel Blake, sînt un cetațean, nici mai mult, nici mai puțin. Mulțumesc.

Aceste cuvinte rostite simplu, fără patos, sînt concluzia unui film care încearcă, în cel mai kafkian mod, să demonstreze contrariul. Lansată anul trecut, pelicula lui Ken Loach a luat Palme d’Or-ul la Cannes și societatea engleză la palme pentru direcția dezumanizată în care a evoluat sistemul asigurărilor sociale.

Daniel Blake (Dave Johns), un tîmplar rămas văduv la 59 de ani, a decis să facă un atac de cord. Unul serios, pentru că englezii nu sînt ca românii, ei cînd fac o treabă chiar o fac cum trebuie. Prin urmare, doctorii i-au recomandat să stea cuminte o perioadă, pînă cînd organismul se mai drege, și să-și ceară drepturile de cetățean la autoritatea competentă.

Așa începe, de fapt, povestea, cu vizualul blocat sub un văl negru opac prin care trec doar cuvintele. Niște cuvinte care par să compună cele mai imbecile întrebări din istoria birocratică a umanității, pornind de la picioare și terminînd cu incontinența urinară și fecală, dar ocolind cu grijă fix problema cetățeanului: inima. Pare un vis urît, nicidecum proiecția realității pe ecran. Și, probabil, optimiștii vor spera că e doar un coșmar al protagonistului.

Nu e. Poșta aduce nu doar confirmarea, ci și un nou puseu de absurd pe care România l-ar privi cu invidie: „Ați obținut doar 12 puncte din 15, deci sînteți apt de muncă”. Nu contează ce au spus medicii, contează doar că o vacă certificată de stat a pus niște întrebări pe lîngă subiect și a tras niște concluzii. Sigur, se poate face recurs la decizie. După ce Daniel primește telefonul care îi spune despre refuz, urmat de scrisoarea de refuz. Dar, stați puțin, a primit deja scrisoarea. Deci poate face recurs. Nu. Trebuie să aștepte telefonul care trebuia să preceadă scrisoarea. Și cînd vine telefonul? Așteptați.

Sigur, există alternative. Pentru că nu e nimic mai elegant decît să-i spui unui tîmplar aproape sexagenar că trebuie să rezolve totul online, să-l forțezi să urmeze un seminar de CV-uri ținut de un papițoi scos din cele mai penibile cărți de self-help, să-i explici că trebuia să facă poze cu telefonul de ultimă generație pe care nu-l are și, în general, să încerci să-i termini răbdarea, să-i ucizi demnitatea, să-l suprimi ca ființă umană. Pentru că sistemul nu încurajează umanitatea, ci procedurile corporatiste din care orice urmă de uman a fost restructurată de mult.

Deși hidra cu cap de dosar cu șină pare atotputernică, Loach nu-și pierde calmul regizoral. Departe de a fi dramatic și tragic, filmul mustește în fiecare replică de omenie, bun-simț și ironie mușcătoare, iar satira, deși cumplit de amară, este fermecătoare. Dacă secvențele în care protagonistul se lovește, mereu și mereu, de obtuzitatea sistemului sînt un exercițiu horror tocmai prin naturalețea filmării, Loach le contrapune scenele în care Katie (Hayley Squires), mamă singură a doi copiii, aruncată de viață în colții aceluiași monstru birocratic, îi permite lui Daniel să se recompună din nou ca om. Ființă dăruită cu dragoste, cu înțelegere și compasiune, îndîrjită să rămînă astfel în ciuda eforturilor de a fi limitat la un simplu caz.

I, Daniel Blake. R.: Ken Loach. Cu: Dave Johns, Hayley Squires.