Prin anii ’80, o dată la două-trei săptămîni, din încăperea în care funcționa corectura României literare se auzeau strigăte din ce în ce mai puternice care puteau ține de la cinci minute la un sfert de oră. De fapt, e puțin spus strigăte. Urlete în toată regula, de se opreau jurnaliștii de la alte publicații din drumul lor spre bufet, să tragă cu urechea. Autorul urletelor, Ștefan Agopian, ieșea după aceea de la corectură istovit, dar fericit ca după o victorie chinuită: vorbise la telefon cu Șerban Cioculescu. Profesorul avea de dat o erată la precedentul său articol din „Breviar“. Din nenorocire, venerabilul critic nu mai auzea bine. Adică era aproape surd și, din cauza protezei dentare, articula imprecis cuvintele, așa că uneori Agopian scria mai mult pe bănuite ceea ce-i dicta la telefon Cioculescu. Dacă te întîlneai cu el, comunicarea se făcea mai lesne. Profesorul învățase să citească pe buzele interlocutorilor, încît, din ce mai auzea și din ce vedea, se prindea ce-i spuneai. N-avea aerul posomorît-suspicios al surzilor.
Uneori, Cioculescu dădea erate pentru cîte o virgulă sau pentru vreo literă mîncată în tipografie. Alteori, însă, revenea cu cîte o precizare care transforma erata într-un mic articol pe care i-l dicta lui Agopian la telefon. După aceea, Agop îi citea ce scrisese, încît, teoretic, totul ar fi trebuit să fie în regulă. Dar nu era totdeauna, așa că se mai întîmpla ca imperturbabilul critic să dea erate la erate. Spre deosebire de alți autori, cînd făcea vreo greșeală, Cioculescu n-arunca vina pe corectură. Recunoștea că-i aparține, încît eratele lui scrupuloase erau la fel de așteptate de cititorii „Breviarului“ ca articolele însele.
La un moment dat, Roger Câmpeanu, secretarul general de redacție al României literare, sătul să tot audă strigătele lui Agopian, care erau interpretate de concurență drept o dovadă că iar se ceartă ăia de la „Literara“, a hotărît ca pentru eratele lui Cioculescu să meargă curiera la el acasă, în Cotroceni, chiar dacă era vorba și de o virgulă. Criticul scria de mînă ordonat, dar puchinos, așa că la anumite cuvinte se strîngeau toți cei care-i cunoșteau scrisul să-și dea cu părerea despre ele. Uneori nici acest conclav n-ajungea la o concluzie fermă. Roger ofta și-i spunea cătrănit lui Agopian: „Ștefane, sună-l pe Cioculescu!“.