Duminică dimineață, când clienții cluburilor bucureștene își storc în pahare ultimele picături din șampania de 1.000 de euro, procurorii au vrut să vadă cum arată un afacerist mahmur și l-au adus la DNA pe Cristian Erbașu, moștenitorul și conducătorul a ceea ce era, pe vremuri, prospera afacere în construcții înființată de taică-su. Cică nici n-ar fi vorba de vreo pagubă prea mare: un mizilic de 100 de milioane de euro spălați prin sute de sereleuri, 100 de milioane strânse de Erbașu, Urdăreanu și alții din contractele pe bani publici la care sunt abonați, ba chiar cu loc la lojă.
Tot duminică dimineață, zeci de proprietari de firme de construcții, văzând că Erbașu a ajuns, în sfârșit, în fața procurorilor, și-au luat cu ultimii bani o șampanie ieftină și s-au pus pe sărbătorit. Căci de aproape doi ani firmele le-au sărăcit, contractele au dispărut, iar piața contractelor cu statul din București, cel puțin, a ajuns pe mâna aproape exclusivă a playboy-ului de mai an.
Metodele sunt simple și destul de neplăcute. La orice licitație mai serioasă, ba chiar și la alea mai micuțe, firmele lui Erbașu se prezentau cu un argument imbatabil: cel mai mic preț. Atât de mic, încât era clar nesustenabil. După prezentarea ofertei, existau două căi de rezolvare: ori firma lui Erbașu se retrăgea, lăsând locul următorului pe listă, în schimbul unui procent din contract, ori își păstra oferta și subcontracta proiectul. Subcontractorul, fericit că a mai prins și el o lucrare, accepta și prețul mic, și condițiile din contract. Numai că, în ziua în care se ducea să-și ia banii de la Erbașu, acesta-i arăta contractul și una dintre clauze, din care reieșea că banii vin doar dacă Erbașu e mulțumit de lucrări. Adică, altfel spus, niciodată. Până la urmă, poate nu-l acuză de nimic, poate statul vrea doar să afle metode noi de a nu-și plăti datoriile.