Eremia Grigorescu s-a născut în 1863 la Tîrgu Bujor, în familia unui învățător frămîntat de idei eroice și unioniste. Chiar dacă nu exista pe atunci destulă atenție pentru copiii precoci, Eremia n-a putut trece neobservat. În gimnaziu și liceu s-a remarcat atît prin puterea minții, cît și prin cea a brațelor, reușind să cîștige încă de pe băncile școlii toate bătăliile cu colegii. În 1881, după un bacalaureat strălucit, intră la Facultatea de Medicină și Științe din Iași, unde începe să-i recruteze și să-i instruiască pe studenții mai slabi. Pe cîmpul de luptă al meditațiilor, Eremia cîștigă bătălie după bătălie și chiar o mică avere, pînă cînd, într-o zi, dă piept cu Elena Arapu, într-un fel în care tînărul nu mai dăduse pînă atunci. Elena era de o frumusețe care putea suci mințile unui regiment de infanterie, așa că Eremia renunță la Medicină și se înscrie la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. Cînd îl vede pentru întîia oară îmbrăcat în uniformă, Elena i se predă necondiționat.
Eremia Grigorescu era chipeș, înalt și vesel, un bărbat iubit de femei și de militari, genul de sublocotenent viteaz, care, în așteptarea momentului eroic de pe front, duce lupta în dormitoare. Iar momentul eroic nu s-a lăsat așteptat. Cînd Marele Război i-a bătut la ușă, Eremia Grigorescu avea 53 de ani. Era general de brigadă, avea o faimă de cazarmă consolidată și un lung șir de cuceriri în saloane.
E trimis de urgență în Dobrogea, unde obține scurt victoriile de la Mulciova și Arbagi împotriva armatei bulgaro-turco-germane. E chemat apoi la Oituz, unde reușește să țină pe loc și să respingă armata cu efective triple a lui Mackensen. Prima și a doua bătălie de la Oituz îi aduc nimbul de învingător și Ordinul “Mihai Viteazul”. Marea bătălie de la Mărășești, însă, îi aduce al doilea Ordin “Mihai Viteazul”, un mausoleu și dreptul de a fi înmormîntat în acel mausoleu. Acest drept își dovedește folosul trei ani mai tîrziu, cînd generalul moare subit la 56 de ani, după o luptă pierdută cu streptococul auriu.
Eremia Grigorescu a fost adorat de soldați. Plugarii, cosașii, meșteșugarii și învățătorii de țară, cei care formau talpa oștirii, credeau în el ca în icoana făcătoare de minuni și l-au urmat în bătălii imposibile. Gloria lui e atît de mare fiindcă, murind repede, n-a mai apucat s-o pretindă. A lăsat răsplata fizică în seama altora și a trebuit să se mulțumească doar cu laurii.
