Nu-i nici un secret că-n această gaură neagră a Balcanilor, în care-au dispărut, de-a lungul secolelor, toate oportunitățile și ultimele rezerve naturale de demnitate, eroii au fost întotdeauna o specie cu o prezență discretă. Sigur, am avut și noi cu ce ne mîndri. Cu lideri sinucigași, haiduci de coloratură, martiri cu capete scurtate abuziv, revoluționari trădați ca la ușa cortului de miticii zilei. Dar eroismul n-a fost niciodată punctul nostru forte. Ne-au lipsit know-how-ul, bugetele, marketing-ul post-mortem. Adevărul e c-am avut și mult ghinion geopolitic.
Însă indiferent de cantitatea de eroism aruncată în luptă și de calitatea propriu-zisă a ofertei, cererea a rămas constantă. Iar în ultima vreme, să recunoaștem, criza mondială și-a pus amprenta asupra hype-ului colectiv. Țara avea urgentă nevoie de un erou. Iar acesta s-a nimerit să fie Novak Martinovici, sîrbul care a dat de pămînt cu monstrul drogat din Ploiești.
Presa îi dedică ample comentarii despre instinct și justiție instantanee, oamenii simpli îi admiră aproape necondiționat reflexele și determinarea, galeria îl vrea căpitan, steliștii de pretutindeni îi pronunță numele cu respect în fața blocului, încurajînd vînzările la bere. Iar dacă Becali ar fi patronul inimos pe care și-l doresc suporterii, i-ar face sîrbului statuie din aur curat, în fața palatului, cu banii care i-au mai rămas în geamantan, după apocalipsa imobiliară.
Mulțumită unui erou de import, gaura noastră neagră s-a îngustat puțin și provizoriu. Preț de cîteva minute, băieții răi și-au luat-o imediat pe coajă, fără ca justiția să intervină tardiv și decorativ, c-o sentință paleativă. Dar adevărul pe care suporterii haiducului îl scot din ecuația apologiei e că Novak Martinovici, doborîtorul de bestii, e un sîrb căpos și războinic. În gena căruia placarea adversarului e la fel de adînc scriptată ca hoția în sîngele românului. Nu e oportun și nici relevant pentru o majoritate care nu-i a lui.
Iar adevărul-adevărat de dincolo de naționalitate e că Martinovici, înainte de a fi eroul unei echipe de fotbal, e cel mai talentat jandarm pe care l-am văzut activînd pe un stadion din România. Cel mai competent om de ordine, în ciuda echipamentului neadecvat. We don’t need another hero, vorba cîntecului. Avem nevoie de niște jandarmi de import și de suporteri lucizi, care să remarce reversul medaliei cu chipul aurit al lui Martinovici: în tribunele de la Ploiești, se aflau cîteva sute de animale gata să sfîșie beregatele unui pluton de eroi.